Cinci suflete pe trei metri pătrați

Imaginea pare desprinsă din alt veac, din alt spațiu și totuși lucrurile se petrec în România mileniului trei. Adăpostul în care viețuiește familia Țurcanu seamănă cu un desen stîngaci făcut de mîna unui copil de grădiniță. Trag aer în piept și dau să bat într-o înșiruire de scînduri cu pretenție de gard. Nu îmi duc la capăt gestul pentru că un bărbat înalt iese alene din cocioabă. Am impresia că am dat peste „proprietar” taman cînd stătea tolănit ca omul în casa lui, dar mă îndîrjesc și îl provoc la discuție. Exercițiul este dificil, pentru că insul e scump la vorbă și extrem de sceptic. Mă lasă totuși să trec de așa-zisa poartă pe care o trage de o parte cu mișcări încete. Nu îmi trebuie decît un pas ca să ajung la adăpostul de lut neșlefuit, care stă să se descompună dintr-o clipă în alta.

Viață de cîine

Parcă nici căsuța de paie din povestea cu cei trei purceluși nu arată chiar așa de prăpădită. Imediat ies din cocioabă trei puradei cu mucii pînă la brîu, care încep să orbiteze în jurul meu. Ca la un semn, nevasta omului începe să hrîșcîie o mătură din nuiele prin cameră, ca și cum s-ar pregăti de musafiri picați pe nepusă masă.
După ce termină cu dereticatul, ea se proptește în prag fără un cuvînt. Arunc o privire peste umărul ei, dar nu văd mare lucru pentru că odaia este cufundată în beznă, deși este miezul zilei. Cînd află că am venit să vorbim de viața lor devin amîndoi mai generoși cu cuvintele. Se dau la o parte și îmi fac loc să pot vedea sălașul în toată splendoarea lui. Renunț din start să trec de pragul bordeiului și prefer să mă uit roată împrejur din pragul ușii de cîteva ori. în chilerul care nu depășește doi metri în lungime și puțin peste un metru în lățime, Miluță a îngrămădit două paturi ireal de înguste dispuse în formă de L. Pe ele se îngrămădesc, în fiecare seară, cinci suflete. Fac un efort de voință să îmi imaginez cum încap toți pe acele paturi minuscule și îmi spun că, probabil, dorm cu rîndul. Nu sînt prea departe de adevăr, pentru că femeia îmi spune că, oricum, de cînd a venit frigul trebuie să bage lemne în sobă din oră în oră și pentru asta se trezesc cîte unul ca să mai ațîțe focul. Soba este de dimensiuni mici, concepută probabil ca să încapă în diferența de spațiu. Două lemne, pentru că mai multe oricum nu încap în sobă, ard anemic. Pe paturi nu este nici o pernă, ci sînt prevăzute doar cu două țoale rupte și jegoase care nu acoperă în întregime suprafațele. Mai fac un efort de voință și încerc să identific și alte piese de mobilier sau măcar un cui, două, de care să atîrne vreo buleandră, dar pereții nu au nimic pe ei. Masă nu există, ci numai o scîndură înfiptă în perete pe care adastă o strachină cu două turte ciugulite de jur împrejur. Singurul element de civilizație în această hrubă este doar un casetofon pe bază de baterii, pentru că oamenii nu au nici curent.
„Aprindem seara lumînări pe care le luăm pe datorie. Copilașii noștri mînăncă toată ziua numai cartofi și mămăligă goală. Nici nu mai știu de cînd nu au văzut carne”, începe femeia să se caine. Bărbatul este mai puțin patetic și îmi spune că pînă vor crește copiii mari va găsi o soluție. Greu de crezut, mai ales că omul are 50 de ani, iar cel mai mic copil are doar trei ani. „Stăm aici de 15 ani și cred că o să mai stăm pînă o să murim. Nu am, doamnă, posibilități să fac altceva. Trăim și noi de pe azi pe mîine din alocația copiilor și din ajutorul social. Iarna facem datorii, iar vara muncim să le plătim. Eu nu mai sînt angajat din ’84. Avem patru găini și doi cîini. Porc nu mai țin, că nu am ce-i da de mîncare. Iaca, trăim și noi cum putem. Ce să facem? îndurăm, că ne-am obișnuit”, mă lămurește omul.

Iarna, cel mai aprig dușman

Cînd îl întreb ce fac iarna toți cinci, atunci cînd crapă pietrele de ger, îmi răspunde că nici nu îndrăznesc să iasă din bîrlog decît cîte unul. Noaptea se bagă unii în alții ca să se mai încălzească. Mă trece un fior rece pe șira spinării și îi caut cu privirea pe copii. Cei mai mari stau pe o grămăjoară de știuleți de porumb și mă privesc țintă.
încerc un dialog cu cei doi puradei de școală despre lecții, dar mi-e clar că subiectul nu le este pe plac. âi întreb unde își țin cărțile. Cel mai mare se uită la mine și zîmbește, iar eu intuiesc că, de fapt, vorbim limbi străine. Doar sub pat mai e o șansă să le pună, pentru că în camera celor cinci nu mai poți arunca un ac. Femeia îmi spune că îmbracă iarna hainele cu rîndul, după care le aruncă sub pat. Se învelesc cu un țol, care vara nu are loc decît pe un gard dezmembrat de-al binelea.
în afară de cocioabă, în perimetrul pe care îl stăpînește Miluță Țurcanu nu mai este decît un coteț pentru găini și o plită prevăzută cu un ceaun care mai păstrează încă urmele ultimei mămăligi. De toaletă, nici vorbă. în cele zece minute cît am stat de vorbă, ea a stat cu mîinile încrucișate la piept, iar el cu mîinile la spate. Doar pruncii s-au mai vînzolit pe ici, pe colo, sfîrcîindu-se sistematic, și cele două potăi leșinate de foame. Mezina familiei s-a smiorcăit întruna, cu pumnul îndesat în gură. I s-a explicat la un moment dat că rostul meu acolo nu este ca să îi fac injecție.

Sărăcie lucie

Satul Budești este renumit în comuna Plopana pentru sărăcia extremă în care trăiesc oamenii de aici, în marea lor majoritate țigani. Alde Țurcanu sînt însă săracii săracilor de pe aici. Consătenii le plîng de milă, chiar dacă nici ei nu au case mai de Doamne-ajută și nu se pot lăuda cu un trai decent.
De la Primărie am aflat că din 136 de familii cîte trăiesc aici, 102 primesc ajutor social conform Legii 416. Majoritatea muncesc cu ziua pentru că nu au pămînt și nici animale. Au, în schimb, o polatie de copii de pe urma cărora profită de alocație. în ceea ce-l privește pe Miluță Țurcanu, la primărie acesta nu se bucură de prea multă compasiune. „Primăria i-a dat niște lemne ca să își construiască și el încă o cameră lîngă bordei, dar nu a făcut nimic cu ele. Probabil le-a pus pe foc sau le-a vîndut. Cred că se complac așa. De-ar folosi totuși și ajutorul social mai cu chibzuință și tot ar mai folosi ceva. Dar ei se opresc cu banii în prima cîrciumă și nu se lasă pînă nu îi beau pe toți”, a adus lămuriri Gheorghe Dorneanu, secretar la primăria din Plopana. Singurul element din acest sat care te mai aduce cu picioarele pe pămînt este un drum construit prin programul SAPARD, care străbate întregul sat. în rest, de o parte și de alta a șoselei, sărăcia este la ea acasă. (Bianca TOMESCU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!