Cugetări și maxime

Regină sau președinte, mamă să fie!

„Femeile sînt mame și, prin urmare, stăpînele lumii”.
(Publius Syrus)

Marele defect al democrației este că cei dornici de putere nu pot fi toți și în același timp la Putere. Oricît s-ar înghesui, mereu și constant, spre vîrfurile societății, democrația nu le permite eternizarea sclerotică în conducerea statului. Esența ei este schimbarea. De aceea, mă miră și mă dezgustă indivizii care se țin cu ghearele și cu dinții de poala Puterii, mai ales cînd nu probează în nici un fel că sînt personalități capabile să polarizeze în jurul lor atenția obștei, ca niște adevărați lideri.
Perioada pe care o traversăm este caracterizată de asaltul mediocrităților spre meterezele puterii, de invazia masivă a demagogilor, tupeiștilor, avarilor, a celor cu dotație intelectuală precară, hotărîți a se impune cu insolență, înlocuind calificarea prin îndrăzneală schizoidă și legitimitatea morală printr-un mascat instinct al oportunității. Toată tevatura lor politică nu sare dincolo de zarva mahalalei, de aplombul certăreț, de promiscuitatea și fudulia țațelor, cu zelul lor stîngaci de vedete ale cartierului. Disproporția între calibrul uman și profesional al acestora și poziția publică la care au accedat sau vor să acceadă este amețitoare. Semidoctismul, nerușinarea și tupeul par singurele „înzestrări” cu perspectivă de reușită. Este de mirare că în acest peisaj pestriț de caractere dubioase nu se înghesuie prea mult femeile, deși nici dintre ele nu lipsesc personajele de mîna a doua și a treia.
De multe ori am stat ca prostul și m-am gîndit care ar fi diferența dintre o „mississ” și o „lady”, dintre un „mister” și un „sir”. Pentru că și una și alta dintre femei sînt doamne, iar între bărbați și unul și celălalt sînt domni. Literatura nu mi-a luminat această „taină”, oricît m-am străduit s-o înțeleg. Titlurile nobiliare și sîngele albastru nu probează întotdeauna diferența. Femeile sau bărbații pe care i-am cunoscut n-au reușit nici ei să-mi demonstreze deosebirea. Pînă într-o zi, cînd au venit la Bacău compozitoarea irlandeză Jane O’Lary și muzicianul american John Downey. Bucuria de a sta în preajma lor a fost imensă și indescriptibilă. Din toată ființa lor radiau bunătatea, înțelepciunea, blîndețea. Aveau ochii plini de cunoaștere și un comportament atît de firesc, de apropiat, încît te simțeai egalul lor, prietenii de care aveai nevoie de cînd lumea. Asta era, așadar, diferența; înălțimea spirituală și morală. O singură vorbă, un simplu gest de prevenire, o nimica toată dezvăluiau pe sublimul OM, capabil să-ți atingă inima fără s-o ofilească. Am stat de cîteva ori, tăcut, și în preajma Monei Muscă. Această adevărată lady oferă spectacolul fascinant al victoriei constante a rațiunii, te vrăjește cu gingășia comportării ei și este uimitor să vezi cum face din pasiunea ei politică centrul naturii și al societății. Evaluează cu precizie, din instinct, orice situație i se ivește, ceea ce echivalează cu inteligența unui bărbat de seamă. Aparițiile ei la televiziuni mi-au arătat că gîndirea Monei Muscă este de o elasticitate nebănuită; cînd primește lovituri de măciucă se clatină, pare că se prăbușește, dar își recapătă echilibrul și blîndețea cu destulă repeziciune. Așadar, avem în politica românească o lady, dar încă n-am întîlnit nici un sir. Domni, da, am întîlnit. Numai că punînd în balanță calitățile de sir necesare pentru un conducător și indivizii porniți spre putere, la înghesuială pe o lungă listă electorală, s-a căscat o prăpastie înfiorătoare. Sîntem asaltați, la toate nivelurile politice, de un batalion de plutonieri – majori travestiți în uniforme de generali purtînd în raniță bastonul de miniștri. Tabloul evoluției lor e, în același timp, catastrofal și plicticos. Ipocriți specializați în compromisuri șmechere, avari parveniți prin fraudă, corupție și mită ne intoxică zilnic cu pildele lor de popi răspopiți, arși chipurile de grija țărișoarei noastre invadată de tot felul de rău – voitori, de fraieri, alții decît ei.
Privind peisajul nostru politic (acum, cu două săptămîni înainte de alegeri), îmi dau seama că sîntem prinși între două fronturi de mediocritate: cea activă a politicienilor și cea „contemplativă” a noastră, a electoratului. Ne vom face, poate, intense calcule de oportunitate, dar ne vor lipsi, fiți siguri, acei sir sau lady doriți în fruntea statului sau guvernului pe numele cărora să punem ștampila VOTAT. Aș fi preferat să ne fie președinte o femeie ca Mona Muscă, dar nici eu, nici alți alegători nu decidem deocamdată. Rămînem cu regretul că Anglia, de pildă, a fost condusă sute de ani de regine și iată unde a ajuns. Pentru că „o femeie este o nestăvilită nevoie de dragoste; mereu trebuie să aibă grijă de fericirea unor ființe (copii sau soți), iar dacă-i om politic, de bunăstarea și fericirea unei nații. Există în ea un tezaur de sentimente pe care trebuie să le reverse în fiece clipă asupra unor alte ființe” (Balzac). Iată de ce mi-aș dori în fruntea țării sau guvernului o femeie, fie ea regină, președinte sau prim-ministru. (Vasile PRUTEANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!