Contrapunct

în spatele pereților de sticlă

„Uite, în spatele acestor pereți de sticlă lucrează aproape un sfert de specialiști din țara noastră. Tineri care au învățat pe băncile facultăților din România și pentru care statul nostru a cheltuit, tineri harnici, studioși, pasionați pentru profesia aleasă, au plecat din țară și au venit aici și muncesc și cîștigă bine și-și aduc o mare contribuție la prosperitatea acestei mari țări care este Canada!… âți spun cu toată convingerea și cu toată răspunderea că dacă partea asta de Americă de Nord e atît de dezvoltată, atît de prosperă, asta se datorează, în mare măsură, muncii imigranților, adică muncii noastre, a românilor, dar și a altora, din Rusia, China, Polonia, Bulgaria, Filipine, Ungaria și din multe alte țări…”. Cel care-mi spune toate astea se numește Dumitru Sudu, mi-a fost coleg de clasă în Liceul „Petru Rareș” din Piatra Neamț, jurist, plecat în Canada, cu soția și cu trei copii, în 1988, fost muncitor la o fabrică de plicuri din Toronto, acum pensionar. E o zi foarte călduroasă de august a anului 2002, eu mă aflu aici din martie al aceluiași an și abia aștept să mă reîntorc acasă la mine, pe 15 septembrie. Clădirea în fața căreia ne-am oprit – cu Dinu Sudu m-am plimbat prin Toronto ceasuri întregi, nu numai în 2002, dar și în 2000, atunci cînd o fericită întîmplare mi l-a scos în cale, el mi-a arătat multe locuri frumoase, interesante din acest mare oraș canadian, mi-a zis multe despre munca românilor, a imigranților, despre modul în care el, și nu numai el, și-a recroit viața, destinul, atît de departe de patria-mamă – clădirea respectivă, deci, e foarte înaltă, nici nu-i pot număra etajele, pereții îi sînt din sticlă verzuie, închisă, iar sus, tocmai sus, o firmă uriașă îmi arată că aici e compania Alcatel, producătoare, cunoscută în toată lumea, de telefoane mobile, aparataj electronic etc. „Da, continuă bărbatul acesta înalt, solid, cu părul alb, aici lucrează o mulțime de români. Știu asta de la ginerele meu, scoțian, care-i inginer la Alcatel și care, atunci cînd a cunoscut-o pe fiica mea și a aflat că-i româncă, a și cerut-o de nevastă, românii fiind, în convingerea lui, niște oameni deosebiți, inteligenți, profesioniști desăvîrșiți. Să-ți spun drept, eu sînt mîndru de ginerele meu – de la el am și doi nepoței, gemeni – știu că e un bun inginer, pasionat de profesia sa, dar mîndria mea e și mai mare că aici, la Alcatel, și nu numai aici, sînt mulți conaționali, oameni tineri, care fac cinste nației noastre și țării noastre”. Sudu Dumitru, plecat din țară de mulți ani, are evidente momente de nostalgie „națională”, nu-și poate ascunde sentimentele, deși vine aproape la doi ani în România. în ce mă privește, îi dau dreptate. Și eu, cît am stat aici, în Canada, am cunoscut mulți tineri români – amintesc aici numele inginerului Sergiu Filip și inginerului Paul Cărămidaru, pe acesta din urmă îl știam, de fapt, din Bacău -, Andrei Barna, programator, ieșean, Florentin Sîrghiuță, muncitor specialist și aș putea da mult mai multe exemple -, care s-au realizat, și-au cumpărat case, au mașini, motociclete, au tot ce le trebuie să ducă o viață frumoasă, dar care muncesc foarte mult, de dimineață pînă seara, însă pentru salarii omenești.
De ce am amintit acest episod? Zilele trecute, pe un canal de televiziune a fost prezentat un reportaj – făcut, cum se spune, „la meserie” – despre soarta absolvenților șefi de promoție în învățămîntul superior. Oamenii aceștia tineri care au muncit patru, cinci, șase ani pe băncile facultăților, care au obținut rezultate de excepție sînt, mulți dintre ei, în situația de a pleca din țară. E un lucru trist, foarte trist și, din păcate, nu-i nou! „Exodul creerelor” – cum i se mai spune acestui fenomen – s-a declanșat, cu o adevărată furie, după revoluție, atunci cînd în fața posibilităților imigrării nu au mai existat opreliști. Sigur, cunoscînd calitatea superioară a învățămîntului românesc, țările dezvoltate – Statele Unite, Canada etc – au primit cu brațele deschise specialiștii români. Condițiile de muncă, înaltele tehnologii, salariile plătite, posibilitățile de desăvîrșire pe scara pregătirii profesionale existente în aceste țări, dar și starea tot mai precară din propria țară – salarii mici, lipsa unor șanse reale de perfecționare, de dezvoltare a personalității noilor absolvenți, i-au făcut pe aceștia să ia drumul diasporei. Din păcate, iată că și acum, în acest an 2004, mulți, foarte mulți absolvenți români de studii superioare optează pentru a pleca din țară! Astfel că învățămîntul nostru a devenit un furnizor neobosit de valori umane pentru Occident. Cu vorbe, cu promisiuni, cu programe nerealiste cu iz electoral, tinerii specialiști nu pot fi opriți în țară. Pînă nu vor avea, într-adevăr, acele condiții optime de muncă și de viață, specialiștii noștri vor lua calea care îi va conduce acolo unde-și vor putea realiza aspirațiile, unde-și vor putea clădi o viață pentru care s-au pregătit intens.
Eugen VERMANla mine, pe 15 septembrie. Clădirea în fața căreia ne-am oprit – cu Dinu Sudu m-am plimbat prin Toronto ceasuri înt

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!