Ultimul film

Niciodată noi, oamenii, nu am putut să înlăturăm din calea noastră nenorocirile imprevizibile, asta pentru a face ca zilele vieții să ni se depene perecum se revarsă un rîu lin. Pasărea care țîșnește din arbori ca să săgeteze văzduhul după hrană și libertate nu știe că poate găsi, la întoarcere, cuibul pustiu, vulturii hulpavi răpindu-i puii, ori că se poate prăbuși în zboru-i vital pentru supraviețuire, cu aripile frînte de plumbii zvîcniți din țeava morții. Florile absorb viața răsărind din coaja pămîntului, dar se pot topi pentru că sămînța a germinat cu o clipă mai devreme sau mai tîrziu…
Tot astfel, în viețile oamenilor se înșiruiesc drame nebănuite. O clipă numai, evenimentul acelei clipe dacă nu s-ar mai petrece n-ar mai fi nici urmările dramatice în care oamenii își joacă ultimul rol pe scena misterelor, a jocurilor bizare, care se preschimbă în dezastre și tragedii.
Ne grăbim, uneori, fără a avea de unde să știm că fiecare pas ne poate duce mai aproape de nenorocire; alteori zăbovim prea mult și nimic nu ne dă imboldul să alergăm, deoarece nu știm că așteptăm declanșarea unei drame în care noi jucăm un rol de nefericitți. Uneori lăsăm la timp, în urma noastră, locul nenorocirii, alteori avem în fața noastră stihiile unui dezastru.
S-a scurs o jumătate de an de la evenimentele de la Mihăilești, care nu pot fi uitate ușor, atît pentru că amintirile triste dor ca o traumă, cît și pentru că acelei nenorociri i-au urmat altele și chinul pricinuit de o rană deschide cicatricele din care izbucnesc iarăși durerile.
Acum, cînd se dezbate procesul victimelor de la Mihăilești, doi jurnaliști ai postului de televiziune Antena 1 – Elena Popescu și Ionuț Barbu – apar ca o amintire. Pentru împlinirea unei adînci nevoi de a cunoaște și înțelege realitatea, ei și-au sacrificat viața. Nu au voit atunci, în noaptea de 23 spre 24 mai, să se limiteze la spațiul strict observabil și s-au deplasat foarte aproape de locul dezastrului care a pus sărutul morții peste crinii vieților lor. Au mers să întîmpine cu setea datoriei fatalitatea evenimentelor în localitatea buzoiană Mihăilești, unde explozia unui camion încărcat cu 20 de tone de azotat de amoniu a spulberat 18 vieți omenești, revărsînd peste pacea unei dimineți de mai panica și fiorii tragediei. Acești jurnaliști nu au privit de la distanță, ci s-au apropiat, din păcate mult prea mult, de locul faptelor ca de un pom împovărat cu fructe; nu pentru a privi minunea pîrguirii roadelor, ci pentru a vedea nenorocirea mistuitoare spre a putea vorbi deslușit despre aceasta celor pentru care și-au închinat munca și viața. Cînd suflul exploziei le smulgea din mîini camera video îngerii își deschideau aripile spre a-i cuprinde la piept, iar Dumnezeu săruta lumina și puritatea sufletelor lor. Era rîndul lor. Oare cîți le vor mai urma?!
Aurel V. Zgheran i omenești, revărsînd peste pacea unei dimineți de ma

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!