Meridiane creștine

România cea de peste mări și țări

Ca în fiecare an, în preajma Crăciunului, Luci îmi scrie despre cum se pregătește ea și familia ei, în Canada cea îndepărtată, pentru marea sărbătoare a Nașterii Domnului. în ianuarie s-a mutat, altfel spus și-a cumpărat – ea și soțul ei – casă în Brampton. Brampton e un orășel „gard în gard” cu Toronto, un oraș ca toate orașele Americii de Nord, adică cu bulevarde largi, clădiri din beton și sticlă și case cochete pe străzile mărginașe, magazine în care te rătăcești, mii de automobile „zburînd” pe șosele, oameni exuberanți. Aici, exuberanța capătă aripi nebănuite în preajma Crăciunului, momentul cel mai iubit al anului. Ce-mi scrie, între altele, fiica mea: „în fața casei avem un copac, pe care l-am numit Mitică. E arborele din care Anna-Julia cade cu regularitate și-și rupe mîinile…”. Aici întrerup cititul scrisorii pentru a vă spune că nepoțica mea, Anna-Julia, acum „domnișoară” de aproape 12 ani, e o zbînțuită fără pereche. Ce să-i zici? Ereditatea… Vara vine în România pentru a învăța temeinic limba părinților și bunicilor. Noi o iubim foarte mult și de fiecare dată cînd am primit vestea că „iar și-a rupt fata mîna” ne-am întristat și ne-am înciudat: „De-ar crește mai repede mare să se cumințească…!” Reiau, din ce mi-a comunicat Luci zilele trecute: „în România noastră nu cresc astfel de arbori. E ca o ciupercă uriașă, iar crengile îi curg pînă la pămînt, de-l tundem tot timpul. Deși avem și un brăduleț, la intrare, anul acesta Mitică va ține locul bradului de Crăciun. Sîmbătă, noiembrie 27, am ieșit, cu mic cu mare, înarmați cu tot felul de instrumente și decorațiuni, soțul meu, Ion, s-a urcat pe casă cu ghirlandele de becuri multicolore, eu și Anna ne-am ocupat de Mitică. La rădăcina lui l-am pus pe Rudolf, cerbul cu nasul roșu, cel care trage sania moșului, căruia i-am atașat zeci de beculețe albe. Ne-am dus planul la bun sfîrșit seara, tîrziu, să fi fost orele zece, apoi, cu sufletul la gură am aprins luminile. Atunci, ca niciodată, soarele a răsărit în curtea mea. Mi-au dat lacrimile de emoție și nu mai încetam să spun Doamne, ce minune…! Casa – plină cu globuri albe și roșii și verzi, iar Mitică al nostru – o stea arzătoare! Acum, cu emoții și mai mari, îl așteptăm, pe 23 sau 24 decembrie, pe părintele Țiu să vină cu Icoana, să anunțe Nașterea Domnului… âți mai amintești, cînd eram noi mici și venea părintele Pricop!… Cu cîtă emoție îl așteptam noi, matale și mama și fetele! Tot așa îl așteptăm și noi acuma, pe părintele nostru, pe care, de fapt, l-ai cunoscut personal…” Ei, cum să nu-mi amintesc de preotul paroh Gheorghe Țiu, de la Biserica Ortodoxă Română „Sfîntul Apostol Andrei”, din Mississauga, bărbatul acela cu barba lungă, neagră și deasă, om tînăr, dar cîtă evlavie, cît har!? Am stat de vorbă îndelung, după slujba de la Biserică, mi-a vorbit despre enoriașii săi din Mississauga și Brampton, despre bucuria lor din ziua cînd a fost sfințit Sfîntul Lăcaș, despre faptul că Ea, Biserica, are acolo un mare rol, și anume acela de a păstra românismul, de a păstra tradițiile noastre strămoșești, de a cultiva Limba și Cultura noastră… „De cîte ori intru în biserică – mi-a mai spus părintele Țiu – trăiesc, aevea, momentele cînd mergeam la slujbă la biserica mea dintr-un sat din Țara Vrancei…” Și iată că acum, gîndindu-mă la preotul acela din Mississauga, tată a șase copii, îmi vin în minte alte două luminoase figuri de preoți, oameni deosebiți pe care i-am cunoscut și – cred – de prietenia cărora mă bucur, lucru ce-l constat cu multă bucurie de fiecare dată cînd primesc scrisori de la ei. Unul e venerabilul preot Nicolae Zelea, cel care împreună cu mai mulți români „de viță veche” a ctitorit prima mare Biserică Ortodoxă Română din Ontario, la Toronto, cu cinci decenii în urmă?: Biserica Sfîntul Gheorghe. Ajuns la vîrsta senectuții, părintele nu mai are parohie, dar mai slujește, din cînd în cînd, la Biserica pe care a ctitorit-o și la Capela „Adormirea Maicii Domnului” de la Cîmpul Românesc de lîngă Hamilton. Cu aura sa de sfînt, cu înțelepciunea sa și cu harul său, părintele Nicolae Zelea e unul dintre acei români adevărați care au adunat în jurul lor imigranții din România, redîndu-le Patria și Credința. „Biserica noastră milenară e pentru noi, românii din Canada, România, Patria-mamă, locul unde venim și spunem că sîntem la noi acasă și care ne amintește de plaiurile natale, de izvoarele și munții și oamenii țării noastre”. Așa mi-a spus preotul Nicolae Zelea într-o zi călduroasă din vara anului 2002, după slujba de la Biserica Sfîntul Gheorghe și m-a rugat să fac în așa fel ca vorbele lui să fie cunoscute. Iar un alt om e părintele Dumitru Ichim, doctor în Teologie, de loc din Dărmănești, județul Bacău, paroh al Bisericii „Sfîntul Ioan Botezătorul” din Kitchener, oraș tot din provincia Ontario. Poet, eseist, publicist și, mai înainte de toate, preot ortodox, Dumitru Ichim – împreună cu soția sa, poeta Florica Bațu-Ichim – poartă cu venerație în suflet fibra Patriei-mamă, lucru despre care mi-a vorbit cu mare emoție într-un interviu publicat în Ziarul de Bacău cu un an în urmă. „Eu – mi-a zis părintele – cînd vorbesc de România inima îmi bate mai puternic, iar ochii mi se umezesc. România e în sufletul meu și o port tot timpul cu mine…”
…Iată, mi-am amintit de acești oameni parcurgînd rîndurile scrise de Luci, acum, în preajma Sfîntei Sărbători a Nașterii lui Iisus. Acolo, peste mări și țări, dacă veți ajunge cum am ajuns eu, veți trăi adînca emoție a reîntîlnirii cu Țara. Căci România de peste mări și țări există! Tot timpul Ea vibrează la unison cu bătăile inimilor românilor de acolo, iar acum, de Crăciun, ea privește, cu venerație, către Mama sa, România de la Carpați, și către Mama Mamei sale – Biserica lui Hristos.
Eugen VERMANgură am aprins luminile. Atunci, ca niciodată, soare

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!