Sărbătorile românilor

Dăinuim acum, mîine ne uită lumea!…

Sub fereastră pîlpîie luminile bradului împodobit cu globuri colorate și beteală, în vîrf cu steaua din Bethleem. E tîrziu și nu aș vrea să mă cufund într-un somn greu, fără gînduri. Oare cum s-or simți cei care au capul gol de gînduri?! Pentru ei, destinul merge mai departe și împlinește ce are de împlinit. Dar eu și în vis mă contopesc cu copilăria mea, cu satul meu; acum, de sărbători cu atît mai mult…
O, cum erau iernile pe atunci!…
Cu cerul prăvălit în clăi albe și valuri de spumă peste hornurile caselor, cu nămeți mari, strînse grămadă pe uliți, cu puful de chiciură pe ramuri. Viforul scrîșnea pe coclauri, apele erau zăgăzuite de platoșe groase și vineții, ca drobul de sare. Iernile începeau din noiembrie, cînd primul zbor de puf, ca un pospai de făină în covată, cernea pe alocuri dîre și pîlcuri albe. Apoi, gerul și viscolele se întărîtau prin vîlcele și povîrnișuri de coastă, prin desișuri de cătini și măceși, unde ciripeau vrăbiile zgribulite, grohăiau mistreții cu greabănul sburlit, strivind crusta gheții cu colții, urlau lupii suri, se poticneau pe oasele genunchilor căprioarele firave și plesneau colțurile de stîncă!
In vremea aceea, de sărbători, copiii umblau cu steaua sau cu globul și cete de colindători, cu șiraguri de covrigi și colaci în mîini, înotau prin nămeți. Plugurile cu clopoței, harapnice și tobe și buhai umblau de la casă la casă – copii în seara de ajun pînă seara tîrziu, iar a doua zi, pe înserate, oameni căstoriți.
Jocurile cu măști – jocul caprei și jocul ursului – aveau pe atunci minunăția lor; acum s-au schimbat foarte mult. Jocul Caprei avea un alai format din capră, mireasă, mire, căpitan, turc și alți mascați. Capra era îmbrăcată cu pînză și hîrtie de toate culorile, iar botul de lemn îl avea învelit în blană. La cap purta oglinzi și mărgele, iar la gît o curea cu clopoței. Mascații purtau căciuli întoarse pe dos și la bărbi aveau fuior de cînepă. Alaiul era întregit cu lăutari. La Jocul Ursului formația era constituită din urs, ursar, moșul și baba, flăcăi și fete, bădănari, mascați și lăutari. Se mai organizau, de asemenea, formații de călușari și bande de haiduci.
Obiceiurile și datinile acestea sînt, acum, cu totul altfel. Frumusețea și bucuriile sărbătorilor de iarnă s-au preschimbat în „spectacole” de coșmar, cu pocnituri de petarde și pîrîituri de artificii, cu răcnete, mormăituri, chiote demonice, clacsoane și sirene. Uneori, de sărbători simt pentru o clipă că nu mai am ochi, ci numai găvanele goale.
Nu vreau să mai văd orașul acesta în care stau – Buhușiul de acum, înzorzonat de sărbători cu bazaconii la toate ferestrele termopane ale acestor arătări de construcții care au abdicat de la armonia și estetica arhitecturală și s-au împînzit în oraș, diforme și greoaie pentru gustul și opulența unor parveniți care fără încuviințarea geneticii s-au transformat în roboți.
Nu mai vreau să văd magnoliile și teii de pe bulevard scuturați de argintul de chiciură și îmbrăcați în panglici metalice și beteală, cu șiraguri de becuri pîlpîitoare lîngă care atîrnă reclame sau afișe electorale, din care au rămas numai texte ciuntite și portrete jumulite. Nu mai pot vedea oameni săraci la ușa primarului și-n pragul bisericilor, sau prin cimitire, la parastase. Nu mai pot vedea cimitirele împodobite, și ele, cu beculețe și crengi de brad, de parcă ne-ar pofti cu urarea „Bine ați venit”! Nu mai pot vedea școlile abandonate, cu profesori naufragiați în afaceri. Nu mai pot vedea spitale care, într-un scrîșnet morbid, stau să se năruie, odată cu oamenii suferinzi și cu medici dezolați, ca niște piloni loviți de talazurile apelor, care țin cu îndîrjire – de la un țărm la celălalt – un pod surpat. Aș vrea să fiu, de sărbători, într-o colibă șubredă pe care întîmplarea să mi-o scoată în cale și unde să fiu cuprins de teama că s-ar putea nărui peste mine. De la geamul tămînjit cu fum liliachiu, al colibei mele ponosite, să văd colindătorii de altădată, în miezul unei nopți de iarnă, cu luna știrbită care iscodește înăuntru prin colțul perdelei galbene. Să arunc pe jos cetină cu lacrimi de rășină și să burdușesc soba cu cioate de salcîm; să am o ulcică de vin și cîrnați pe jar și să mă pierd în dezmierdări furtunoase, la gura sobei, cu cine nu m-a iubit vreodată. Să strîng clipele toate, ca și cum ar fi ultimele, în îmbrățișări vijelioase, pînă cînd se vor revărsa zorile albastre!… (Aurel V. ZGHERAN)l

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!