ȘTEFANIADA Lupta de la Trecătoarea Oituzului

De pe cea mai înaltă culme a pasului Oituz (azi 863 m), iscoadele trimise de Ștefan urmăreau, înmărmurite, cum spre ele se îndreaptă un adevărat rîu de fier. Era armata înzăuată a Ungariei, condusă de Matei Corvin. E 11 noiembrie, cînd deja începuse să cadă zăpada. În mijlocul acestui torent ce șerpuia pe drumul de munte se afla însuși regele Matei Corvin, înconjurat de încercații săi veterani, ostași căliți în nenumărate lupte. Îl are alături pe condolierul Jan Giskra, comandantul direct al întregii armate, care cuprindea 40.000 de soldați și o puternică artilerie. Plecaseră din Cluj la 28 septembrie 1467, „încet și prudent”. La 2 noiembrie ajunseseră în Sighișoara, luînd drumul Brașovului. Ajuns în oraș „a ordonat confiscarea proprietăților participanților la răscoala din august, cînd printr-o proclamație se cerea alegerea unui „nou crai”. Matei știa prea bine că de aceasta nu era străin Ștefan.

Negru de supărare, regele căută să-și justifice campania împotriva domnitorului Moldovei, spunîndu-i lui Giskra:

– Ștefan și-a încălcat promisiunile și-i ocrotea pe exilații noștri. Ducea mereu din regatul nostru… prăzi în oameni și avuții. Mai mult, nu voia să ceară iertare pentru răutățile săvîrșite. N-am năvălit după instigația nimănui altuia decît a lui Ștefan. Nu merită oare să fie pedepsit?

Regele maghiar era hotărît, de data aceasta, să termine cu Ștefan. Nu-l avea la inimă încă din 1459, cînd el îl susținuse pe Frederic al III-lea de Habsburg la tronul Ungariei. Ducea „în bagajele sale” doi pretendenți la tronul Moldovei, pe Petru Aron și pe Berindei. Matei Corvin chiar îi ceruse în scris voievodului Sebastian Rozgony să-l trimită la Buda pe Petru Aron, cu promisiunea că-l va ajuta să recucerească tronul. Tot la supărarea regelui se va adăuga și anexarea Chiliei la Moldova, „socotită ca o insulă gravă, un act de agresiune împotriva regatului său și o lovitură grea dată comerțului făcut de părțile răsăritene ale Ungariei”. Ca urmare, „poruncise orașelor din Transilvania, precum și secuilor, să oprească exportul de arme”.

Ștefan, însă, n-a așteptat să-i bată dușmanul în ușă. Aflase cu mult timp înainte de intențiile maghiare, știind că va fi atacat. De la cine să ceară ajutor? Trimite soli la regele polon Cazimir al IV-lea, căruia i se spune că „turcii și ungurii, ca să-l poată îndepărta de poloni, i-au promis „milă și cinste”, dar el a refuzat”. Regele ascultă, dar nu prea avea încredere în domnitorul moldovean, fiind „defăimat de logofătul Mihul”. Totuși, dă „dispoziții dregătorilor poloni de la graniță ca Ștefan să fie ajutat, dar aceștia n-au ținut seama de ordinul său”. Cît despre soldații promiși, Ștefan n-a zărit nici unul. Rămînea să se apere singur. Trimite cîteva detașamente la pasul Oituz, loc de pătrundere din Transilvania în Moldova a oastei maghiare. Blochează intrarea cu trunchiuri de copac și stînci, iar de pe înălțimi pîndesc arcașii sau ostașii gata să prăvălească bolovani asupra invadatorilor. Probabil pe 11 noiembrie, primele rînduri ale oștii lui Matei Corvin s-au apropiat de trecătoare. Nu pot înainta. Au loc lupte teribile. Ca să-și deschidă calea, Matei Corvin folosește „focul și sabia”. De pe culmi, moldovenii îi împroșcă cu mii de săgeți sau bolovani rostogoliți care zdrobesc caii și călăreții. Ca să facă o breșă, regele maghiar folosește „focul” tunurilor, apoi atacul pedestrimii. Două zile au fost ținuți în loc maghiarii. Răzbind apărarea românească, furioși, ei ajung la 13 noiembrie la Trotuș. Răzbunarea e cumplită. Localitatea e lăsată în urmă în flăcări. Pe unde trecea, oastea regală „pradă țara, nimicind și arzînd cu cruzime, prefăcînd în cenușă orașele și satele”, „necesitînd”, cum avea să scrie domnitorul Ștefan, bisericile, dedîndu-se la nelegiuiri… pe care nu le-au săvîrșit nici păgînii, nici turcii, nici tătarii…” Nici ostașii moldoveni nu-i iertau, atacînd, „pas cu pas”, „în cîmp, la rîuri și unde a fost posibil”. Apăreau moldovenii pe neașteptate „din locuri ascunse și pline de curse”. Cînd ultimul soldat a trecut pasul Oituz, Matei constată că armata sa are legăturile tăiate cu Transilvania. La 19 noiembrie, iată-l pe Matei Corvin în tîrgul Bacăului. Mica așezare „a avut soarta Trotușului”. Locuitorii vor fi trecuți în mare parte prin sabie, iar „tăciunarii regali”, adică oamenii specializați în a da foc așezărilor, au lăsat în urma lor doar foc și cenușă. De la Bacău, dar și din alte așezări, maghiarii duceau o pradă „nespus de mare”, constînd în vite, oi, cai, dar și în locuitori”. Timp de zece zile vor ține atrocitățile. La 7 decembrie, regele Ungariei intră în Roman, pe care-l transformă în scrum. Se va îndrepta apoi spre Baia, unde nu știa că-l așteaptă dezastrul. (Eugen ȘENDREA)