La 5 iunie 1476, Ștefan părăsește Vasluiul cu întreaga sa armată numărînd 40.000 de oșteni. După un marș de șase zile, pe 11 iunie, ajunge în valea Berheciului. Poruncește să se așeze aici tabăra. Alături de el se aflau marii boieri Ivașcu al Hrincului, Șteful al lui Isac, Mihaiu Spătarul, Stanciul și fiul său Mârzea, Bodea vornicul, Pașca, Buhtea, Stolnicul Barsu, Ilea Huru comisul. O polisadă se ridică în jurul taberei pentru a preîntîmpina orice surprize. De altfel, tabăra era apărată și natural de dealurile înalte și împădurite. Pe vîrful lor se aflau străji pentru observație. Pe căile de acces fuseseră săpate gropi-capcană. Tabăra din valea Berheciului se înscria în linia amplă de amenajări fortificate pe direcția Berheci-Vaslui-Bîrlad. Bănuim că ea se află pe locul actualei așezări Izvoru Berheciului. Firește Ștefan era îngrijorat. Cu mica sa armată trebuia să facă față celei mai puternice oștiri a timpului, numărînd se pare chiar 200.000 de oameni, la care se adăuga forțat o oaste munteană. Imediat, chiar la 11 iunie, scrie brașovenilor să nu vîndă grîu muntenilor, „fiindcă domnul lor era dușmanul său și al întregii creștinătăți”. Totodată, aștepta informații de la ei asupra mișcării turcilor. Se pune întrebarea: de ce Ștefan și-a așezat, tocmai pe valea Berheciului, tabăra? El bănuia că sultanul Mehmed al II-lea va veni din Țara Românească, și nu prin Dobrogea. Ștefan își propunea ca în cazul cînd Polonia intră în război alături de Moldova „să se retragă metodic din calea inamicului, uzîndu-l prin formele și procedeele tactice cunoscute din campaniile anterioare, pînă în regiunile sudice ale Poloniei, unde oastea moldovenească, în cooperare cu trupele proaspete ale aliatului său, ar fi trecut brusc la ofensivă și ar fi nimicit agresorii într-o bătălie decisivă”.
Dar dacă polonii nu-l ajută?
Moldova așteaptă și o cooperare militară cu Ungaria și Transilvania. La începutul campaniei s-ar fi știut tot principiul defensivei, atrăgîndu-i pe turci în locurile favorabile pentru a prinde oastea lor între două focuri. În acest sens avem mărturia lui Ladislau, slujitor al lui Vlad Țepeș: „… s-a trimis răspuns d-in partea sus pomeniților Ștefan Bathory și Draculea să i se spună voievodului Ștefan să nu pornească nici o luptă cu turcul pînă nu vor fi uniți cu el și cu toate trupele și că cel mult în șase zile după plecarea lui se vor fi regăsit cu toții și cu voievodul amintit, care nu aștepta altceva afară de venirea trupelor pomenite mai sus, și că în afară de armele obișnuite fiecare din oamenii voievodului Transilvaniei va purta cu el o secure, și aceasta după cîte am înțeles pentru a putea astupa drumurile cu arbori și lemne și spre a închide calea turcului ca să aibă putință de a se întoarce înapoi”. Dar dacă Moldova nu ar fi primit nici un sprijin din afară? se întreba pe bună dreptate și istoricul col.dr.Al.Gh.Savu?
Ștefan luase în calcul și această ipoteză. Chiar măritul domn ar fi spus: „Învoielile și jurămintele ce erau (…) cuprindeau prevederea că toți trebuiau să fie gata și să ajute în orice loc pe acela dintre domni împotriva căruia ar fi mers turcul. Și totuși, cu toată nădejdea mea într-înșii mi s-a întîmplat nenorocirea pomenită (înfrîngerea de la Războieni-Valea Albă). Căci, dacă n-ar fi fost așa, aș fi făcut una din două: ori m-aș fi împotrivit cu adevărat dușmanului la trecătoare și nu l-aș fi lăsat să treacă, ori, dacă aceasta mi-ar fi fost cu neputință, aș fi încercat să scap pe locuitorii țării mele și nu aș fi suferit atîta pagubă.
Dar sultanul a luat drumul Dobrogei, unde în cele opt zile armata turcă a suferit din cauza unor lăcuste „de culoare schimbătoare, bătînd în cenușiu și roșu”. Între timp, în Moldova pătrund 10.000 de tătari conduși de Erminek Mîrza.
Atunci, Ștefan, după cum afirmă cronicarul Dlugosz, „se aruncă asupra oastei tătarilor, de ale căror puteri se temea mult mai mult decît de ale turcilor. Și cu ajutorul lui Dumnezeu îi strivi pe aceștia într-un măcel crîncen. Și-i urmări pe fugari cu atîta rîvnă, încît ucise mai mulți din fugă decît în luptă. Cuprinși de groază, fugarii își aruncau nu numai armele, ca să fie mai ușori la fugă, ci și armurile și tolbele, șeile și hainele, ca să scape fie și neînarmați și goi, și se aruncau în Nistru, furioși nu altceva”.
La vadul Obluciția pîrcălabul Șendrea apără cu o mică oaste trecerea dușmanilor conduși de sultan „unde pe mulți turci care trecuseră mai întîi Dunărea, i-a omorît”. Pentru a strînge oaste și a cîștiga timp pînă la venirea armatei ungare, Ștefan a împletit devastările și pustiirile din calea dușmanului, cu lupte ale elementelor destinate să-i hărțuiască: a asigurat rezistența cetăților și a hotărît să ducă o luptă de sleire a turcilor, așteptîndu-i într-o poziție prielnică. „Aruncîndu-se, în pădurile în care se ascundeau el și ostașii săi asupra turcilor, în special asupra celor care mergeau după alimente – scria Dlugosz, îi bătea în luptă singuratică și ieșea din luptă victorios și superior”. Medicul sultanului, Angiolello, mărturisește că teama căpeteniilor turcești de aceste atacuri era atît de mare, încît „nici Sultanul nu descăleca, iar trupele nu ieșeau din rînduri, pînă cînd tabăra nu era asigurată din toate părțile”.
„Domnul moldovenesc, scria cronicarul turc Seaddedic, dete foc tuturor ogoarelor, nelăsînd nici verdeață, nici grîne, obligînd pe bogați să-și ascundă grînele în locuri de negăsit. Armata a mărșăluit mai multe zile, fără să știe unde merge, fără să se găsească alimente…”.
În această stare armata otomană a apărut în apropiere de Roman, nod strategic, în timp ce Ștefan s-a retras „în ultima clipă” nu pe valea Siretului, ci pe aceea a rîului Moldova.
La Valea Albă, domnul Moldovei, cu oastea, i-a așteptat în această poziție întărită în speranța (după mărturia lui Tursun-bei, de față la bătălie) ca să se poată apăra pînă la răsărit și apoi pînă la venirea nopții să scape”. (Eugen ȘENDREA)
Lasă un răspuns