IUBIRI CELEBRE

Amorul lui Ienăchiță Văcărescu pentru băcăuanca Zoe

Eugen ȘENDREA

Puțini sînt cei care știu că a existat o poveste de dragoste între Ienăchiță Văcărescu, „primul poet muntean”, și o frumoasă Zoe din Căiuții Bacăului. Mai mult, una dintre cele mai frumoase poezii ale lui avea să-i fie dedicată…

În primăvara anului 1793, domn al Munteniei fu numit Alexandru Moruzi. Cronicarul Zilot Românul îl descrie ca pe un bărbat foarte frumos și „înfrumusețat cu multe daruri, înțelept foarte, iscusit la multe, deștept la ale țării nevoi, judecător drept”. Firește, avea și „două grozave cusururi: lăcomia și scumpetea, plus, am adăuga, pe cea de mare fumător, fiind însoțit peste tot de tutungi-bașa”. Zoe, frumoasa sa soție era alături de el tot timpul.

Cine era Zoe? Se născuse pe meleagurile băcăuane, la Căiuți. În copilărie fusese răpită de o șatră de țigani. Rămasă la 13 ani orfană fu crescută de un unchi, jitnicerul Manolache Dimichi. În schimb, un alt unchi „foarte bogat”, vornicul Nicolae Ruset, „nu vru să audă de ea” pentru că „Zoița era mică și proastă”. Și, ca-n povești, „după 2-3 ani, Zoița cea mică și proastă se făcu mare și frumoasă de răpea ochii cui o vedea”. Desigur, „părinții ei adoptivi nădăjduiră s-o mărite bine cu vrun boier de rangul lor”. Dar „steaua ei lucea mai sus deasupra trepetelor scaunului domnesc…”Și ca în cel mai frumos basm”, doamna Smaranda, soția domnitorului Moldovei, luă ea cîteva fete sărace, dar din cele mai bune neamuri, pentru a le crește, a le înzestra și a le mărita”. Norocul căzu asupra Zoiței. La curtea domnească, fata cuceri inimile tuturor, a lui Vodă, a doamnei, ale domnițelor și foarte îndeosebi inima și cugetul lui beizadea Alecu, feciorul cel mai mare a lui Moruzi”. Și adăuga cronicarul „fata era nu numai frumoasă, deșteaptă, pare-se și cuminte, încît flăcăul lui vodă se prăpădi după ea. Ca urmare, Vodă încuviință căsătoria, zicînd „bine”.

Nunta domnească avu loc la curtea domnească din Iași în anul 1779. La numai cîțiva ani, în 1792, Zoe deveni doamnă a Moldovei, iar peste opt luni de zile doamnă a Munteniei. Familia domnească se așeză la Cotroceni de frica ciumei ce bîntuia pe atunci în București. Lui Vodă însă nu-i plăcea la Cotroceni și „se plictisea de moarte”. Lui Zoe dimpotrivă, îi plăcea viața la Cotroceni, unde obișnuia să se plimbe prin codru „fie pe jos, fie în caretă”. Dar, „de la o vreme încoace, chiar ceva prea des”, se ducea „unde era așazată frumoasa casă a Dudescului”. De ce tocmai acolo? Pentru că acolo, „în foișorul cu priveală o aștepta boierul Ienăchiță Văcărescu”. El locuia pe Podul Mogoșoaiei, dar „n-ar fi trecut doamna pe acolo pentru a nu se compromite”. Și, totuși, lumea află. De Ienăchiță se știa că „fusese însurat de trei ori, ademenise multe neveste ale prietenilor, jucase rolul cuceritorului de inimi pînă și în saloanele cancelarului Kaunitz la Viena. Era „firesc să se îndrăgostească de frumoasa Zoe Moruzi”, ce avea pe atunci 33 de ani. Și nu mai „era o taină pentru nimeni, fiindcă într-o vreme cînd nu erau gazete, făceau lăutarii, prin cîntecul lor, să umble din gură în gură veștile indiscrete, micile scandaluri”.

Și lăutarii cîntau:

„Ienăchiță Văcărescu

Șade-n poartă la Dudescu

Cu anteru de atlaz

Moare doamna de necaz

Cu hanger de Corassan

În rădvanul aurit

Cu tot coșul poleit,

Ocolit de ciohodari,

Tras de patru armăsari

Trece des și-l mai privește

Ca un foc ea îl iubește.

Iăchiță stih îi face

Că domnița mult îi place,

Stih cu libor înfocat

Și-o dezmiardă-n lăudat

Boier altfel ca un brad

Nu se află-n Țarigrad.

El cu doamna s-ar lovi

Dacă domnul ar muri”.

Văcărescu „nu îndrăzni mai mult”. Ținea la capul lui. Și nici vorbă „nu muri”. Mai mult, el află că boierul-poet îi face curte asiduă soției sale. Furios, el ar fi zis: „Dacă nu voi avea ștreang cînd îmi va cădea Ienăchiță în mîini, voi lua pletele Domniei mele spre a-l sugruma”. N-a mai apucat, în 1796 fiind scos din domnie. În schimb, din dragostea lor a rămas frumoasa poezie, „Spune, inimioară, spune”, pe care Văcărescu o dedică băcăuancei Zoe:

„Spune, inimioară, spune

Ce durere te răpune…”

Pe la 39 de ani, Zoe devenise soacră și bunică, dar „deși bunică, e atît de frumoasă de te încîntă cînd o vezi”. Alexandru Vodă, mazilit, fu trimis în surghium. Dușmanul lor, dragomanul Alexandru Șuțu „voia să vadă curgînd sînge”. Banii lucrau. Soțul Zoiei, la 58 de ani, fu trimis la galere lopătar în fundul corabiei unde se îmbolnăvi și muri.

Doamna Zoe?

„Nu se știe”, cronicarul adăugînd „Poate că e mai bine, căci cine poate ști cîte suferinți o mai fi îndurat ea!”

Astfel „de triste povești ducă-se în noaptea uitării și mai curînd să credem c-o fi murit înainte să-și vadă soțul dus în lanțuri la galere și fiind cu capul zburat de pe umeri!”