Maxime și cugetări

Din lacrimă s-a întrupat Natura!

Pămîntul este un nasture de la tunica lui Dumnezeu rostogolit în hăul galactic. Sau lacrima plînsă de El la facerea lumii, spunea atît de frumos poetul. Și parcă pentru a-l confirma, întreaga natură (pe care o iubim atît de mult în cîntece și poezii) s-a hotărît să devină capricioasă. Iubita blîndă din „Doinele și lăcrămioarele” lui Vasile Alecsandri se arată – în această primăvară tîrzie – tiranică și catastrofică. Cerul lăcrimează fără încetare și fără milă înghițind cîteva sate din Timiș, Arad, Caraș-Severin și Tulcea, acoperind mii de hectare de teren arat, semănat și muncit cu sudoare, distrugînd mii de gospodării și împrăștiind pe drumuri cete de oameni disperați, înfrînți de vitregia apelor. Lacrima plînsă dintru începuturi se răzbună, din cînd în cînd, acoperindu-ne cu valurile ei, înmulțite peste măsură.
Dacă iarna ne paralizează adeseori sub nămeți, vara se întinde amenințător între inundațiile de primăvară și cele de toamnă. Ceva s-a alterat, în timp, în relațiile oamenilor cu natura. Ceva s-a schimbat fundamental în raportul om – natură, în defavoarea umanității. Se pare că în gîndirea omenirii s-a strecurat o nedreptate față de mediul înconjurător, iar natura se răzbună. Decenii întregi s-a făcut apologia luptei omului cu natura, din care, evident, omul ieșea învingător. O îmblînzea, o îndiguia, o îngrădea, o submina în toate manifestările ei. Mai ales eroul muncii socialiste. O iluzie deșartă, contraproductivă. Din această luptă au rezultat baraje și șosele inutile peste munți, apeducte, lacuri de acumulare – construcții ce dădeau sentimentul stabilității, puterii triumfale a omului, mîndriei și trufiei lui nemărginite. Și exact ca în Biblie și în Istorie, tocmai cînd Nabucodonosor se trufea cu cetatea-i inexpugnabilă a Babilonului, un deget mișcat al lui Dumnezeu a spulberat totul într-o clipită.
Decenii îndelungate ne-am adormit cu propaganda că natura este ușor de îmblînzit prin realizările uimitoare ale științei, care făceau din natură o biată anexă a societății în continuă dezvoltare. O scorpie aproape dresată. Dar, dacă vom confrunta ficțiunea tehnico-științifică cu realitatea, vom descoperi că natura a fost mai degrabă întărîtată, enervată de pretențiile omului, care a uitat că este și el parte integrantă a naturii. Iar dacă tot s-a apucat să modifice, să îndiguiască, măcar să o facă temeinic. Sub presiunea planurilor cincinale și, mai apoi, sub cea a corupției și furturilor, digurile construite s-au dovedit tot atît de solide precum machetele de carton de pe mesele proiectanților. Consecințele grabei, incompetenței și raptului le suportă acum oameni nevinovați. Nici drumurile urcate peste munți nu se dovedesc eficiente. Mai mult de jumătate din an sînt impracticabile. Atunci pentru ce tot acest efort delirant? Ca să înfruntăm natura în loc să-i corectăm doar imperfecțiunile? Costisitor delir! Și tehnic și uman.
Fără să băgăm bine de seamă am repetat greșelile comunismului, constructor lăudăros al unor imagini mai mult cinematografice, ficționale. în spatele ficțiunii, însă, se află o țară mîncată de cancerul unor edificări industriale și hidrotehnice precare, o natură otrăvită de chimicale. Descompunerii unei industrii nevolnice i-a urmat, după ’89, descompunerea naturii. Zeci de mii de hectare de pădure au fost secerate pentru a ridica, în topul celor mai bogați români și străini oploșiți în țară, diverși politicieni aflați la putere, cu afaceri murdare în industria forestieră. Au dispărut păduri pe Valea Trotușului, Bistriței, Someșului, Timișului, Begăi, Arieșului, Buzăului, Tîrnavelor, Oltului și Mureșului, iar consecințele se regăsesc în sute de localități distruse, dar și în buzunarele unor Verestoi Attila, Culiță Tărîță, Gheorghe Ștefan, Omar Hayssam, Ion Roneanu, Ilie Sîrbu, Ion Dumitru ș.a. Toate investițiile din Delta Dunării s-au dovedit inutile prin fragilitatea construcțiilor de mîntuială, doar un pretext al furturilor nerușinate practicate de acoliții puterii pesediste. Digurile înălțate cu bani grei au rezistat doar doi ani, iar oamenii au sărbătorit Paștele sub cerul liber. „Sîntem oameni și purtarea noastră trebuie să fie umană, în acord cu natura”, scria cu mai bine de două milenii în urmă dramaturgul grec Euripide. Omenirea a uitat de mult acest avertisment. Ba mai mult, istoricul grec Herodot ne îndemna „să respectăm natura, nu să încercăm s-o dresăm ca pe un cîine sau s-o îmblînzim ca pe un tigru. Respectînd natura, ne respectăm pe noi”. Că am „uitat” să ne respectăm unii pe alții, că nu mai avem milă de aproapele nostru aflat în necaz, e un semn clar că vom privi cu indiferență criminală natura, mediul nostru de viață. în loc s-o respectăm, ne convine mai mult s-o cîntăm în versuri și cîntece ditirambice, iar primăvara și toamna în doine de jale. La așa ceva sîntem neîntrecuți.

Vasile PRUTEANUeva s-a schimbat fundamental în raportul om – natură, în defavoarea umanității.

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!