1001 impresii din lumea arabă

Safari după feneci în Sahara

Doru CIUCESCU

Safari este un cuvînt cu rezonanță exotică, ce duce gîndul la o expediție de vînătoare de lei sau măcar de antilope în podișurile înalte din Kenya. In suahili, limba vorbită de majoritatea locuitorilor din Estul Africii, care a preluat începînd cu secolul XVI alfabetul arab și a cărui lexic a fost îmbogățit cu numeroase cuvinte arabe, „safar” înseamnă călătorie. De altfel, cînd se referă la călător, arabii spun …”musafir”, iar pentru călătorie ei utilizează tot cuvîntul „safar”.
Alexandru Odobescu, în „Pseudokineghetikos” (Fals tratat de vînătoare) ne descrie un alt… safari, care se desfășura acum mai bine de un secol și jumătate în… Bărăgan: „…tămădăienii, vînătorii de dropii (…), care neam de neamul lor au rătăcit prin Bărăgan, pitulați în căruțele lor acoperite cu covergi de rogojină și, mînînd în pas alene gloabele lor de călușei, au dat roată ore, zile și luni întregi împrejurul falnicilor dropioi cărora ei le zic <>(…); oare ce desfătare vînătorească mai deplină, mai nețărmurită, mai senină și mai legănată în dulci și duioase visări poate fi pe lume decît aceea care o gustă cineva cînd, prin pustiile Bărăganului, căruța în care stă culcat abia înaintează pe căi fără de urme?”.
Mărturisesc că vînătoarea și pescuitul nu s-au numărat printre hobby-urile mele, deși încă din copilărie am lecturat cu interes multe scrieri despre această activitate. Am fost atras de tenis poate datorită faptului că mi-a asigurat consumarea zilnică și eficientă a marelui exces de energie fizică pe care l-am avut în tinerețe.
Despre safari am avut ocazia să discut cu monsieur Musauuir (Fotograf) Saiiad (Vînătorul), cetățean francez venit în vizită la vărul lui, în persoana lui Bahits (Cercetătorul) Aalami (Cosmopolitul) – profesor universitar de sociologie de la Universitatea din Casablanca și unul dintre partenerii mei de tenis. Toți trei ne găseam pe plaja Zeralda, situată la extremitatea nordică a megapolisului marocan. Venisem aici și nu la stațiunea selectă Aain Dziab, situată la extremitatea sudică a capitalei economice a Marocului, deoarece monsieur Musauuir dorea o plajă sauvage (sălbatică), cît mai naturală. Era o zi senină de mai și vizibilitatea era maximă, astfel că la stînga vedeam farul din Casablanca, iar la dreapta pe cel din Muhammadia, ambele fiind situate la aproximativ 12 kilometri depărtare de locul unde ne găseam. Datorită refluxului, din ocean ieșeu colții a zeci de stînci, care-i avertizau pe cei prezenți că fundul nu era tocmai prietenos. Valurile erau mici, dar făceau mult zgomot cînd loveau numeroasele obstacole de pe traseu. Monsieur Musauuir tocmai se întorsese de la un safari efectuat în Sahara.
– Ce este pentru dumneavoastră un safari?, l-am întrebat eu.
– Ooo! Ascultați definiția unui safari: în primul rînd este plăcerea de a „asculta” liniștea naturii și abia după aceea este satisfacția de a deveni posesorul unui trofeu real, adică vînat, sau al unuia virtual, adică fotografiat, a răspuns cu emfază francezul.
– Puteți să ne faceți o introducere în acest domeniu fascinant al vînătorii?, l-am rugat eu pe monsieur Musauuir.
– Ooo, desigur! Pentru omul primitiv vînătoarea a fost o necesitate în vederea procurării nu numai a hranei din carne, dar și a îmbrăcămintei din piele și a uneltelor din oase și coarne. Vînătoarea pentru sport, denumită de englezi „game” (joc) înseamnă căutarea, urmărirea și uciderea animalelor și păsărilor sălbatice. Cîinele a fost utilizat încă din neolitic, iar calul din mileniul II î.e.n. Istoricul grec Xenofon (430 – 360 î.e.n.), discipol al lui Socrate, a descris experiența personală de vînătoare a leilor, lincșilor, panterelor și urșilor în „Kineghetikos” (Tratat de vînătoare). Prințul elector Johann Georg II (1656 – 1680) al Saxoniei a reușit, în decursul vieții, un palmares de nici mai mult, nici mai puțin decît 42 649 trofee de cerbi!
– Atît de multe trofee?, am eclamat eu.
– Johann Georg II a fost un așa de mare împătimit al vînătorii, încît a refuzat pînă și coroana Boemiei pentru simplul motiv că acolo „…cerbii aveau talie mai mică decît în Saxonia”!
– Nu au fost și motive politice?, am insistat eu pe acest subiect.
– Nici vorbă de așa ceva! Pasiunea aceasta a intrat în subconștientul oamenilor încă din epoca de piatră și poate căpăta proporții uriașe dacă găsește condiții prielnice. Ca să înțelegeți mai bine, vă mai dau cîteva exemple: în 1726 regele Louis XV a petrecut 276 de zile la vînătoare!
– Extraordinar!, a fost rîndul lui Bahits să exclame.
– O-ho! Stați așa, că nu am terminat cu exemplele! într-o expediție de vînătoare de două săptămîni, la care a participat țarul Alexandr I (1801 – 1825) au fost uciși 36 elani, 53 de cerbi, 325 țapi sălbatici, 42 de bizoni și 138 de mistreți…
– Ei, cum de ai reținut toate aceste cifre?, s-a mirat Bahits. Nu cumva ce ne spui tu sînt niște… povești vînătorești?
– Nu, vă dau cuvîntul meu de… vînător (!), a fost răspunsul.
– Apropo, știi de ce unii pescari au o vînătaie pe braț, lîngă umăr?
– Nu cunosc, dragă vere!
– Datorită numeroaselor lovituri date cu latul palmei cînd ei indică faptul că peștii pe care i-au prins sînt lungi de la vîrful degetelor la umăr. Știi ceva? Oprește-te cu statistica trofeelor. Mai bine vorbește-ne despre safari.
– Despre safari s-a vorbit în secolul XIX, cînd a început colonizarea Africii de către europeni și cînd se vîna numai pentru procurarea hranei. Mai tîrziu, safari era organizat ca un sport, pentru perioade de cîteva zile sau săptămîni, la care participau un grup redus de vînători și un număr impresionant de hamali pentru transportul bagajelor, care deveneau și hăitași. Apoi au fost folosite mijloace de transport motorizate, care au intensificat vînătoarea într-un așa grad încît a dus la dispariția aproape definitivă sau chiar definitivă a multor animale. Un mare pasionat de safari a fost scriitorul american Ernest Hemingwai, care după ce a fotografiat elefanți, zebre, girafe Rotchild, gazele Thompson, rinoceri, antilope gnu, flamingo roșii, a spus că rezervația naturală Amboseli din Kenya este „esența Africii”.
– Cum a fost safariul pe care l-ați încheiat ieri? Ați devenit posesorul unui trofeu real, sau al unuia virtual, fotografiat, am mai dorit eu să știu.
– Ni, ni! (Nici, nici). Dacă în secolul XIX colonialiștii francezi au vînat ultimul leu, se pare că în zilele noastre bogătașii din țările Golfului au împușcat ultimul fenec din Sahara.
– Ooo! Măcar v-ați bucurat de posibilitatea de a asculta „liniștea” deșertului, l-am consolat eu pe monsieur Musauuir.
– Mmm! Aș fi preferat să fotografiez un fenec, a murmurat, oftînd, amatorul de safari, în contradicție cu definiția formulată la începutul discuției…tisfacția de a deveni posesorul unui trofeu real, adică vînat, sau al unuia virtual, adică fotografiat, a răspuns

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!