Fața-n față cu moartea

Femeia din fața mea se ține cu mîinile de față. Doar ochii strînși din care lacrimile curg necontenit te fac să înțelegi că ai în fața ta un om. Altfel, ai zice că-i o stană de piatră. „Asta e casa matale?”, o întreb, apoi arăt cu degetul spre o căsuță din care se mai vede doar acoperișul. Femeia dă din cap și începe să plîngă în hohote. âmi spune că n-a putut să-și scoată din bătătură decît vaca și vițelul. „Mi-au rămas, maică, acolo rațele și porcii. I-am zis lu’ a’ meu, da’ e încăpățînat și n-a vrut, fiindcă a zis că apele n-au cum s-ajungă pînă la noi”, îmi spune Maria Toderaș, de 70 de ani. Și ea, și soțul ei, Ion Toderaș, de 75 de ani, au fugit pînă la urmă din calea furiei apelor. „M-au ajutat băieții ăștia doi care-s acum cu mine, finii mei. Mi-am dus vaca la niște rude, iar noi ne-am dus la altcineva în sat”, continuă să-mi explice femeia. Discuția se întrerupe la un moment dat. Femeia nu mai plînge. Privește doar în jur, apoi își acoperă din nou fața cu mîinile.
în stînga noastră, șoseaua care duce spre Onești este acoperită de Tazlău, care și-a ieșit din matcă. Toate mașinile s-au oprit aici, iar cei mai mulți fug din zonă, de teama viiturilor. La cîteva zeci de metri depărtare pe șosea, dincolo de apă, își fac apariția de după o curbă trei bărbați. Printre ei, Maria Toderaș își recunoaște soțul. Oamenii încearcă să înainteze prin apa care curge puhoi peste șosea. „Nu trece, mă, că mori! Ioane, oprește-te!”, începe să urle femeia. Vuietul apelor furibunde o acoperă. Toți cei din partea noastră fac semne disperate către bărbați. Bătrînul face cîțiva pași și se depărtează de ceilalți doi bărbați care-l însoțesc. Picioarele încep să-i tremure, se clatină, apoi cade în genunchi. Unul dintre cei care-l însoțesc îi întinde o mînă. Ion Toderaș, jumătate în apă, întinde brațul, însă nu mai reușește să apuce mîna salvatoare. Se prăbușește, iar în următoarea clipă e înghițit de ape. S-a dus! Toți rămînem stană de piatră. „Văleu, Ioane! Văleu, o murit! Ajutați-l, mă, văleu!”, începe să urle soția, în timp ce-și smulge părul din cap. Bătrîna cade în genunchi, se uită spre cer și țipă cît o ține gura. Apoi se ridică și fuge către apa învolburată. Se oprește și o ia iarăși înapoi, spre podul de peste Tazlău. Țipă și se uită în zare. Bate cu pumnii în zidul de piatră. Apoi începe să fugă singură, iar cîteva clipe mai tîrziu se pierde printre oamenii adunați să vadă grozăvia.

La plecarea către zonele inundate din județ n-am bănuit nici o clipă că situația este atît de gravă. Totul s-a schimbat după ce-am părăsit orașul. încercînd să ne îndreptăm spre Moinești, am fost nevoiți să abandonăm la ieșirea din Luncani. La ora 5.30 dimineața, șoseaua era acoperită de ape. Doar mașinile mari izbuteau să treacă dincolo de apa mîloasă care acoperea carosabilul. Am făcut cale-ntoarsă și ne-am îndreptat spre ieșirea către Onești. Și aici, aceeași poveste. O mașină a poliției e oprită în mijlocul șoselei. Polițistul ne face semn să întoarcem. âi explicăm că vrem să ajungem în zonele inundate din județ și ne lasă să trecem. Porțiuni întregi de șosea sînt acoperite de ape. Pe drum, cele mai multe mașini fac cale întoarsă. Șoferii ne avertizează că este imposibil să ajungem la Onești.

Lenea și mintea cea de pe urmă a românului

înainte de Livezi, un om cu o pelerină de ploaie stă la marginea drumului. Oprim și-l întrebăm de sănătate. Omul începe să explice că i-a fost inundată curtea, iar pînă la ușa casei mai e puțin. Printr-un tub de beton, apa vine înspre curtea lui pe sub șosea. Pămîntul și gunoaiele tronează lîngă drum, semn că acel pasaj a fost curățat recent. „Abia acum o zi au venit și-au curățat”, îmi explică omul. „Și, pînă acum, s-a mai făcut ceva în sensul ăsta?”, insist eu. „Prin ’90, da, la inundațiile de atunci”, m-a asigurat omul.
De altfel, ieri, deși ploua cu găleata, oamenii își săpau șanțuri în fața porților. Pînă atunci, cei mai mulți nu s-au sinchisit să iasă să rezolve probleme. Iar acum s-a văzut cel mai clar că șanțurile pentru drenarea apei adunate de la ploi au un rol foarte important. Am văzut zone în județ în care ploua cu aceeași intensitate, dar pentru că șanțurile erau curățate, oamenii n-au avut probleme. în schimb, puturoșii au ieșit abia ieri să-și rezolve problema. Unii, după ce apele le invadaseră deja curțile și casele.

„Unde ne cazați diseară, dom’ primar?”

Cînd intri în Primăria din Comănești ai impresia că acolo e comandament de război. Iar realitatea nu-i prea departe. în fața clădirii, circa 15 oameni stau în ploaie și-l așteaptă pe primarul Viorel Miron. Acesta își face apariția după cîteva minute. „Unde ne cazați diseară, dom’ primar?”, încep oamenii disperați. Viorel Miron se oprește, le explică către ce școli din oraș să se îndrepte, apoi intră în clădire. în sala de consiliu, jandarmi, pompieri, angajații din administrația locală și viceprimarul îl așteaptă pentru raport. Aici e celula de criză.
Telefoanele sună fără oprire. „Luați sacii ăia și duceți-i la Șupan”, „Mai e nevoie de apă și alimente, faceți rost și le duceți oamenilor”…. Fiecare încearcă să rezolve o problemă. Printre zecile de telefoane și discuții aflăm informații provizorii despre dimensiunea inundațiilor din Comănești. Primele estimări arată că 32 de persoane au fost evacuate și duse la un complex de la Gara Asău, alți 38 de comăneșteni au fost scoși din Șupan și transferați la Școala nr. 5. „Au mai fost scoși încă 50 de cetățeni din Șupan și duși la Școala nr. 4, încă vreo 12 au stat noaptea trecută în sala de sport a Școlii nr. 1, iar 18 persoane au fost duse la Școala nr. 8”, ne-a spus una dintre funcționarele primăriei.
La Primăria din Comănești a ajuns și un reprezentant al Direcției de Sănătate Publică (DSP). Acesta se interesează de zonele inundate și, în special, de numărul celor evacuați. „Nu avem o situație de ultim moment. Pînă aseară, însă, au fost scoase din case circa 600 de persoane”, i se explică trimisului DSP. Ies împreună cu ceilalți colegi din primărie. Lăsăm în urmă o agitație de nedescris și ne îndreptăm spre comunele Asău și Agăș, cele mai grav afectate de inundații. Toți cei din preajmă ne pregătesc: „fiți gata să vedeți cum arată iadul!”

Fața de pe pămînt a Iadului

Ploaia bate cu putere în parbrizul mașinii. Norii par să fi coborît pînă deasupra șoselei. în jur, totul e negru. Printre băltoace și bușteni aduși în mijlocul drumului, mașina înaintează cu greu. După ieșirea din Comănești, imaginile devin tot mai sumbre. Mașinile răzbat tot mai greu. Ici-colo mai zărești cîte un temerar pe drum. în rest, doar natura furioasă care pare să reverse tot răul de care este capabilă asupra zonei.
Intrăm în Asău. Șoseaua nu se mai vede sub apele amestecate cu mîl. Cîteva clipe mai tîrziu ajungem în satul Ciobănuș. O curbă, apoi în față ni se deschide un tablou de groază. Șoseaua nu se mai vede. Muntele s-a prăvălit peste Drumul Național 12. Pietroaie uriașe, copaci smulși din rădăcini, ape care curg haotic. „Renunțați la mașină, că de aici drumul e blocat”, ne aruncă prin geamul lăsat al mașinii un bărbat murat de ploaie.
înaintăm printre bolovani și copaci. Oamenii mișună prin zonă și privesc în jur de parcă ar fi la muzeu. Unii, cu umbrele, merg încet, fără să scoată un sunet. Alții, disperați, întreabă de unii și de alții. Rude sau prieteni pe care nu i-au văzut de marți seara, de cînd a început prăpădul.
Un pompier ne iese în cale. âl rog să-mi explice ce s-a întîmplat. „Păi, aseară, pe la 11.00, Trotușul s-a umflat din cauza ploilor continue. Apa a dat afară și a fost deviat cursul spre Moțeni. Și-a făcut loc pe unde era șoseaua. Cum nu avea unde să se ducă, apa a trecut peste calea ferată. Vedeți și dumneavoastră, a rupt terasamentul și a dus pietroaiele peste drum, apoi viitura s-a oprit în casele oamenilor. Oricum, dacă vreți să aveți o imagine mai amplă a dezastrului, urcați pe șine și mergeți pînă la podul de fier”, îmi sugerează tînărul.

„Primar?! Noi n-avem așa ceva!”

âmi fac loc cu coatele printre oamenii care umblă haotic. Unii, desculți, merg prin noroaie fără să le pese. Se uită la casele puse la pămînt și plîng. Alții își strigă rudele dispărute și caută cu privirea împrejur. âmi iese în față un nene, al cărui ilic e ud fleașcă și rupt în unele locuri. „Unde e primarul din Asău? Unde e? Să vină aici și să ne-ajute! Am rămas fără casă, ce mă fac eu?! S-a dus și casa băiatului meu, care-i mai încolo. Noi n-avem primar. Că n-a trecut pe-aici nici măcar să vorbească cu oamenii ăștia. A fost ieri un pic, a mai venit azi dimineață și a făcut niște poze, apoi a plecat. Nu-l interesează de soarta noastră, fiindcă noi nu l-am votat. Dar asta n-ar trebui să conteze în astfel de cazuri. S-a dus numai la cei de la Apa Asău. Eu nu zic să nu se ducă și la oamenii ăia de-acolo, că-s izolați de ape, dar să vină și pe-aici. Am rămas sub cerul liber doar cu ce aveam pe noi. S-au dus și animalele, s-a dus tot. Și nu ne-au adus nici măcar un bidon de apă. N-avem nici măcar o pîine”, striga cît îl țineau puterile Neculai Bucur, de 56 de ani, fost angajat la CFR, acum pensionat.
âl las în urmă pe omul supărat, care suduie fără oprire. Urc panta pînă la calea ferată. în față îmi iese un bătrînel, care merge printre șine. Face doi pași, apoi se oprește în loc și privește în jos, înspre casele rase de pe pămînt. începe să plîngă. Apoi iar o ia din loc. Se oprește din nou, iar se întoarce și se uită în zare. Lîngă el, un cîine lup care s-a oprit odată cu stăpînul. Bătrînul îl mîngîie. Se uită la el cu jale. Doar atît i-a mai rămas.
Mă opresc în dreptul lui și dau să-l întreb ceva. Mă opresc, fiindcă fața lui e deja descompusă de durere. Mi se pare că aș răsuci și mai tare cuțitul în rană. Și-l lasă, fiindcă la doar cîțiva metri o altă femeie plînge în hohote. Și ea e tot pe calea ferată. âmbrăcată cu o haină de stofă groasă, femeia își frămîntă mîinile tremurînde. „întrebați-o și pe femeia asta. E singură, cu doi copii, și i-au luat apele casa. E operată de inimă și nu mai are nimic”, îmi povestește o femeie care ne-a urmărit tot timpul cît am stat în sat. „Unde vă sînt copiii?”, o întreb pe femeia despre care mi se vorbise. „I-am dus la o nepoată aseară, cînd a venit potopul. Și eu am dormit la o familie de la Gară… Acuma, dimineață, am venit la o verișoară de-a mea”, îmi spune femeia. Angela Țuțuianu are 50 de ani, iar în urmă cu cinci ani i-a murit soțul. N-apuc s-o mai întreb nimic, fiindcă începe să plîngă și să se jăluiască. „Mai pot face eu casa aceea? Nu mai pot”, spune ea șoptit.

N-a mai rămas nimic

în Asău n-a mai rămas nici o casă în picioare. Sporadic, mai poți vedea vreo clădire neatinsă de viituri. Chiar lîngă indicatorul care îmbie turiștii spre complexul turistic Ciobănuș, șoseaua nu mai există. Doar o buză de asfalt mai e la locul ei. Terasamentul de dedesubt a fost și el smuls și dus departe. în locul șoselei, Trotușul curge furios la vale. Trece prin casele oamenilor și se duce departe, spre nicăieri. Și dincolo de calea ferată, șoseaua a fost acoperită de ape. Din malul pe care era înainte calea ferată a fost smulsă o halcă. Șinele stau acum suspendate deasupra rîpei create.
Pe marginea DN 12, o casă stă suspendată deasupra albiei noi. „Au scăpat proprietarii?”, întreb pe cineva de lîngă mine. „Nici nu știu ce se întîmplă, că-s plecați în Italia. Vă dați seama ce-o să fie cînd se întorc și-o să vadă că nu mai au casa?”, vine răspunsul.

Comănești, un oraș acoperit de mîl

Oriunde te-ntorci, în Agăș dai de o dramă. Fiecare poveste e mai cumplită. Oricît te chinui să reziști, îți vine să plîngi cînd vezi oamenii trecînd pe lîngă tine speriați. Nici ei nu știu unde se duc grăbiți. Vor doar ajutor. Și-o vorbă de încurajare. Așa că plec, lăsînd în urmă vorbe împletite cu plînsete și strigăte.
Revenim în Comănești. Orașul seamănă cu un desen în care totul a fost desenat în gri. Fiecare centimetru de asfalt e înecat în noroi. Apele au pătruns și prin subsolurile blocurilor, în curți și în casele oamenilor. Ca un făcut, viiturile au lovit cel mai mult tot în năpăstuiți. Adică în rromi. De frică, aceștia au fugit cu cățel, cu purcel unde-au văzut cu ochii. S-au dus mai toți la primărie să ceară ajutor. Grosul lor, din Șupan, au fost trimiși să doarmă, încă de marți noaptea în școli sau în sălile de sport. Alții, care s-au pierdut de rude, s-au adăpostit în gara din Comănești.
Cei de la Primărie ne îndrumă să mergem să discutăm cu cîțiva dintre sinistrați, așa că o luăm spre Școala nr. 1. Oprim chiar în fața sălii de sport. Intrăm, dar ne întîmpină o încăpere goală. Dăm totuși peste un țigănuș. âl cheamă Robert Banu și are 14 ani. E murdar tot de noroi. Și el, la fel de negru. Doar căciula roșie de pe cap îi mai animă fața speriată. âl întreb dacă a fost evacuat și-ncepe să depene o poveste despre cum au fugit toți din bordei. Așa mai aflu că tatăl i-a murit acum cinci ani și că a rămas el, cu mama și încă 14 frați. âi promit că-l iau cu mine, cu mașina, dacă mă conduce spre Școala 7, unde am aflat că au fost transferați sinistrații. Batem palma și-o luăm la drum.
Străbatem orașul plin de noroaie. Ajungem după vreo cîteva minute. Printre zăbrelele de la clase zăresc zeci de fețe de rromi. Cîțiva dintre ei încep să facă fericiți semne spre puradelul de lîngă mine. Acesta o zbughește în școală, iar eu încerc să mă țin după el.
ânăuntru, dau peste o mare de țigani. E suficient să-i întreb cum s-a întîmplat, ca să înceapă o hărmălaie de nedescris. Lîngă noi, profesorul Robert Laic, directorul școlii. Năpăstuiții vin în valuri și-l roagă să le dea și lor cîte o încăpere. Nu contează cîți vor sta, ori cu cine. De altfel, înăuntru arată deja ca în corturile țigănești. E o mizerie de nedescris. Puradeii plîng, mamele țipă ba la copii, ba la soți. âși ridică poalele-n cap cum nu le convine ceva, iar cele mai cumpătate împart mîncare împrejur, la zecile de guri flămînde. „E de la țiganii noștri, ăia care au rămas acolo și nu i-a luat apa”, ne explică o țigăncușă tinerică, dar murdară din cap pînă-n picioare de noroi.
Ies din ultima clasă vizitată. Lîngă mine, directorul Laic își exprimă îngrijorarea că nu va reuși să facă față valului de sinistrați. „Vă dați seama ce-o fi la subsol acum, cred că e totul plin cu mîl”, îmi mai spune el. De altfel, directorul e conștient că toată povestea asta îi va da peste cap și lucrările de igienizare a instituției programate pentru această vară. E lesne pentru oricine că Primăria din Comănești nu va dispune de fonduri pentru a le ridica locuințe sutelor de rromi evacuați, iar aceștia nu vor putea fi scoși din școală și lăsați pe drumuri. O altă față a dezastrului, care pare fără sfîrșit. desubt a fost și el smuls și d

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!