Maxime și cugetări

Frica schilodește gîndirea politicienilor!

Vasile PRUTEANU

întîmplările grave au, în toată lumea, doi mari dușmani: zeflemistul și lăudătorul. Primul murdărește totul cu sarcasmele lui nedemne, cel de-al doilea nimicește credibilitatea acelor întîmplări, oameni sau fapte. România trece, astăzi, prin situații de o gravitate majoră: inundațiile catastrofale și iminenta demisie a Guvernului. Asupra tragismului catastrofelor naturale nu încape zeflemeaua. Demisia anunțată a Cabinetului Tăriceanu, însă, atrage nimicnicia tuturor zeflemitorilor, dezlănțuiți brutal într-o „țară tristă, plină de umor”. De la Adrian Năstase, Mircea Geoană, Lucian Bolcaș și pînă la C.T. Popescu, Florin Călinescu și Ion Cristoiu, toți dau tîrcoale virtuozității retorice zeflemitoare. Liderii formațiunilor politice mai mărunțele se exersează, de asemenea, în meșteșugul rostirii publice. Românul e născut politician: zice, „le zice bine”, „le-o zice”. Vorbește răstit și incontinent pe toate posturile de televiziune. Genurile oralității se diversifică pe zi ce trece, tot mai anapoda, trecînd de la argument la injurie și huiduială. A detonat un uriaș vacarm, o apoteoză a răgetului. Asta nu înseamnă că răgetul e legitim, că vine dintr-o rațiune socială justificabilă. „Locvacitatea torențială e un simptom patologic: cel al fricii animalice că se pierd avatarurile și avantajele” (A. Pleșu).
Alegerile anticipate pun în pericol atît reminiscențele politice de sorginte comunistă ale PSD și PRM, partidele de buzunar și chiar o mare masă de parlamentari ai Opoziției și Puterii, aburcați în cîrca țării fără vreun merit special, decît cel al accederii pe o listă de partid. Cu plată sau fără plată. Nimeni nu vrea ca după 7-8 luni să sară din „ales al poporului” în neica nimeni, cum era mai înainte de a fi cineva. Gestul lui Tăriceanu (unic în istoria noastră postrevoluționară) i-a băgat pe toți în sperieți. Dacă își pierd posturile, ce să facă? Dacă partidulețe ca cel Conservator al lui Dan Voiculescu sau cel Popular al lui Corneliu Ciontu (recent exclus din PRM) cad, cine le mai ridică în Parlament și liderii lor unde să se ducă? Evident, într-un anonimat pe care îl merită cu prisosință. Vorbăria deșănțată e spaima întruchipată a neantului ce ar cuprinde partide, partidulețe, deputați și senatori. Așa că vorbesc excesiv, calomniază, pun la îndoială, invocă lipsa de sens și necesitate a alegerilor anticipate. Abundența vorbăriei o consemnează pînă și balada noastră națională: „De trei zile-ncoace / Gura nu-ți mai tace” – observă baciul mioritic. „Ori ești bolnăvioară, drăguță Mioară?” Bolnăviori de frică sînt toți acești zeflemiști. Nu cumva să se schimbe ceva, mai bine să rămînă totul înțepenit în mocirla vechiului sistem al democrației de cumetrie iliesciană: funcții, averi, avantaje, ilegalități legalizate bezmetic de un parlament pesedist.
Inducerea în conștientul și subconștientul colectivității că demisia guvernului s-ar datora incapacității acestuia de a conduce este o mîrșăvie. Se neagă, astfel, un exercițiu democratic natural cu argumentele „societății socialiste multilateral dezvoltate”, pentru menținerea căreia e necesară „solidaritatea întregului popor în jurul partidului unic”. De aceea, consider toate aceste discursuri doar un zumzet epidermic al celor înfricoșați de schimbările ce s-ar putea dovedi benefice pentru o țară aflată în incapacitate de a-și onora angajamentele față de U.E. datorită păstrării unei legislații deficitare. „Frica, însă, are mai multă imaginație decît curaj” (Chateaubriand). O imaginație bolnavă, rezultat al unei gîndiri egolatre, interesate, deturnate și percepute drept spirit civic. „Trăim gregar, înregimentați în încăpățînate carențe de opinie, desfigurați de jocul prea dinamic al conjuncturilor” (A. Pleșu). Nimeni și nimic nu face mai rău politicii României de azi decît retorul de ocazie, înspăimîntat de un viitor nesigur în plan parlamentar. Se dovedește, astfel, că „cele mai mari puteri le are frica și prostia” (Esop). Dacă ne vom lăsa copleșiți de acestea, neamul nostru va pendula mereu între un trecut abominabil și un viitor plin de incertitudini.
N-am uitat, încă, mijloacele propagandistice ale PCR prin care s-au anihilat pînă la suprimare conștiințele oamenilor. Mergînd pe aceleași căi (numite dure) PSD-ul se dovedește un consecvent urmaș al comunismului. „Un partid politic ce se reazemă pe suprimarea conștiințelor e mai mult decît o imoralitate: e o împietate” – iată o propoziție a lui Honore de Balzac pe care surescitarea cotidiană a politicienilor și analiștilor nu o mai pot înțelege. Sîntem batjocoriți de un limbaj imund, impregnat cu acuzații iluzorii, murdărit de „cîrpele judiciare” ale unui Lucian Bolcaș, de pildă. Și nu e singurul individ care ia impudica lui debitare de sine drept exercițiu al comunicării, drept viziune politică. Pletora comentariului, ieremediada histrionică și discursul gen tacla de birt sînt atitudinile definitorii ale acestor politicieni de duzină, de care ne-am săturat și ne-am umplut de plictis pînă-n gît. Poate că alegerile anticipate vor mătura scena politică de acești impostori și ne vom lumina și noi înțelesurile mai cu temeinicie. Poate!! în lumea noastră de tranziție interminabilă nimic nu e sigur. E posibil să învingă din nou frica și prostia, gîndirea strîmbă. Și iar o vom lua de la capăt. Triști și umili, cum sîntem de mai bine de o jumătate de veac. i, aburcați în cîrca țării fără vreun merit special, decît cel al acceder

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!