SALVATORII

âi recunoști dintr-o mie. Au fețele brăzdate de vînt, privire de oțel și degajă fermitate. Sînt oamenii care intervin oriunde este nevoie de ei și unde un suflet este în primejdie. Au și ei familii, copii, dar de care îi despart uneori sute de kilometri. Și-au petrecut aproape toată viața în aer și zborul lor i-a înălțat spre îngeri pentru ceea ce fac.

Emil Bucurencu are 43 de ani și de aproape două decenii se află la manșa elicopterelor din Unitatea Specială a Ministerului de Interne. O unitate de elită, specializată în operațiuni de salvare. Ca el nu sînt în țară decît vreo 20 de piloți. „Acoperim toată țara, din graniță în graniță. De multe ori acționăm împreună cu echipajul SMURD la operațiuni de descarcerare în cazuri de accidente. Este o muncă ce presupune un consum foarte mare de energie și stăpînire de sine. Dacă nu ești un om puternic, poți oricînd să clachezi. Și atunci ești pierdut. Și tu, și cei care sînt cu tine. De aceea, o singură greșeală este ultima”, povestește pilotul. Deși are la activ peste 2000 de ore de zbor și două decenii la cîrma elicopterului Poliției, Marian Drujban spune că fiecare nouă misiune are ineditul ei și că întotdeauna apar situații limită. „Nu m-am gîndit niciodată la numărul oamenilor pe care i-am salvat. Important este că trăiesc. Colegii chiar îmi spun că am mînă bună, pentru că pînă acum nu am dat niciodată greș”, adaugă pilotul. El nu uită însă să amintească despre un incident petrecut în urmă cu cîteva zile, cînd șase sinistrați au refuzat să fie salvați. „Eram în misiune de salvare la Costeștii de Vale, în județul Vrancea. Pe o ploaie torențială și un vînt năpraznic, am reușit să ne apropiem de un grup de șase persoane, bărbați și copii, cocoțați pe acoperișul casei, în mijlocul viiturii. Cu greu am reușit să redresez aparatul și cînd a coborît jandarmul să-i pună în ham și să-i ridic cu troliul, numai că nu l-au luat la bătaie. Ei n-au vrut în ruptul capului să urce în elicopter și spuneau într-una că pleacă doar cu barca. Am aflat apoi că după plecarea noastră casa s-a dărîmat. Dumnezeu știe ce s-a întîmplat cu ei”, povestește, cu un sentiment amar, pilotul.
Toată încercarea piloților de a salva vieți omenești s-ar nărui dacă nu ar avea alături jandarmi experimentați, specializați în astfel de misiuni. Unul dintre aceștia este și plutonierul major Alexandru Dimică. Imaginea lui a fost repetată, cadru cu cadru, de zeci de ori, la toate televiziunile. Aflat pe acoperișul unei case din Vadu Roșca unde încerca să salveze un copil, a făcut scut în fața lui în momentul în care o bucată de eternită desprinsă de paletele elicopterului a căzut peste el. „Copilul era tare speriat. Mi-am dat seama de pericol și am apucat să o feresc de eternita care s-a spart în vestonul meu. Apoi, l-am luat în brațe și i-am spus că totul va fi bine. Am vorbit tot timpul cu el cît ne-am ridicat în ham. Cînd am ajuns sus, tatăl lui l-a luat în brațe.Totul s-a terminat cu bine. Noi avem la noi mereu dulciuri, pentru că ne scade adrenalina. O dată era o bătrînă cu o fetiță. I-am dat fetiței bomboane și mi-a spus cu lacrimi în ochi: mulțumesc. Sincer, mi-au dat lacrimile. Am și eu o fetiță și cînd salvez copii, mă gîndesc că ar putea fi fetița mea. Este emoționant cînd ridici mai întîi copiii și apoi părinții, sau invers. Cînd se reîntîlnesc este ceva de nedescris”, povestește jandarmul, în timp ce îmi arată pe telefonul mobil fotografia fetiței sale.
Am avut ocazia, timp de cîteva zile, să-i cunosc pe cei care salvează vieți și mă cuprinde un sentiment de umilință. Sînt oameni în fața cărora cuvintele de mulțumire sînt de prisos. Tocmai pentru că știu cel mai bine să prețuiască viața și s-o redea celor fără speranță. Fără să ceară ceva în schimb. (Florin CRĂCIUN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!