Recurs la istorie

„Inducerea în eroare a opiniei publice”…

• învățători din Faraoani despre îmbrăcămintea locuitorilor comunei

Dascălii satelor, în multe cazuri au făcut și au scris observații interesante și extrem de corecte asupra diferitelor aspecte din viața oamenilor în mijlocul cărora trăiau și munceau zi de zi. Un loc aparte îl ocupă, din acest punct de vedere, învățătorul Constantin Lozincă, cel care a slujit mai mulți ani la rînd școlile din Faraoani și Valea Mare. Manuscrisul realizat de acesta a fost preluat de noi și depus la Arhivele Naționale Bacău, unde a fost inventariat la numărul 144. Din acesta vom prezenta și comenta fragmentele mai valoroase privindu-i pe locuitorii catolici ai zonei. Iată ce aflăm:
„Sătenii din cele două sate (…) după expresia lor români, catolici ca naționalitate în procente de aproape sută la sută, par a fi o plămadă, un amestec de catolici și ortodocși, luîndu-i ca religie, și cu deosebire cei din Valea Mare, unde a existat – acum două-trei sute de ani – un schit ce avea legături strînse cu una din mănăstirile Neamțului, mănăstiri toate ortodoxe. Ori, acel schit a fost ras, să mă exprim așa, de pe fața locului, care fără îndoială a existat, căci am găsit în podul unui grajd, al unei văduve, o parte din lemnul crucii, ce ar fi fost așezată pe locul bisericii schitului (…) A fost, fără îndoială, un anumit interes mistic la mijloc, să șteargă orice urmă de ortodoxism, catolicizîndu-i pe ortodocșii din preajmă”.
Tradiția bănuită de învățător, bazat pe toponimul existent încă în zonă, este confirmată de mai multe documente. Acesta a fost de bună credință și a scris adevărul: „Portul. Bărbații poartă sumane, ițari (cioreci), opinci, bonți, glugă, băț, fluier, căciulă, chimiu sau brîu, întocmai cum poartă sau purtau țăranii români. Femeile poartă ștergar, cămașă croită după cămașa femeii dace, catrința și opinca acesteia. Bătrînii poartă plete, cum purtau dacii. Firea: după înfățișarea fizică eu n-am văzut unul cu fața adevărată de mongol, și sînt peste zece mii de suflete în patru comune vecine cu Faraoanii. Firea lor veselă la petreceri, cu jocuri numai românești este, de asemenea, firea veselă a românului. Nimic nu-i trădează în această privință a fi unguri. Obiceiurile: la Crăciun, la Anul Nou, la Paște, la nunți au obiceiuri românești. Ei singuri spun că nu sînt ungurești. în această privință, însă, biserica catolică are o influență covîrșitoare asupra lor. Multe din aceste obiceiuri, despre care bătrînii spun că au existat, au fost interzise de preoți ca ducînd la imoralități!”
Observația este deosebit de precisă și corectă. Preoții catolici erau străini de neamul românesc. De-abia după anul 1900 a început înlocuirea străinilor „cu clerul indigen”, fapt ce i-a supărat pe beneficiarii și profitorii deznaționalizatori ai românilor. Protestele lor n-au fost încununate de succes, dar acțiunea a continuat prin alte mijloace și mai perfide și deosebit de periculoase. Observațiile autorului asupra portului au fost reluate și dezvoltate. Studierea arhivelor celorlalte parohii catolice care au funcționat în Moldova ne-au convins că „ștergarul cu flori” era întrebuințat și la Săbăoani, Tămășeni, Adjudeni, Răchiteni; opinca era încălțămintea generală a românilor din Moldova; maghiarii n-au avut asemenea încălțăminte niciodată. „Portul lor nu pare a fi unguresc. Femeile nu poartă fuste, ci una mai primitivă, îmbrăcăminte – catrință, care nu este cunoscută la unguri și se vede mult în Moldova și aproape în toate satele din Bucovina. Am observat că portul lor are multe asemănări cu portul bucovinenilor, mai ales din partea muntoasă. Ștergarele ce le poartă femeile la Crăciun sînt purtate încă și azi de femeile bătrîne în Bucovina. Mai înainte erau purtate de toate femeile. âmbrăcămintea bărbaților din această comună seamănă cu cea a dacilor. Din îmbrăcămintea femeilor doar ștergarul și felul cum îl poartă are o asemănare cu maramele femeilor dace. Caracteristic de tot e cercul de lemn purtat de femeile acestor locuitori”.
învățătorii care funcționau în așezările românilor catolici din această zonă a României fuseseră avertizați de locuitori și autorități că „termenul ceangău pare a fi mai mult o poreclă, care supără pe cei numiți așa”. Ei n-au folosit cuvîntul ceangău pentru a nu provoca nemulțumirile celor ce se simțeau jicniți și insultați cînd îl auzeau. învățătorul s-a adresat marelui istoric Nicolae Iorga. Savantul, la 20 august 1935, i-a răspuns că va publica în „Revista Istorică” „interesanta dumitale scrisoare. Ai dreptate, numele românești sînt hotărîtoare”. Scrisoarea a fost publicată în „Revista Istorică” numărul 10 – 12, paginile 402-403. Aceasta a fost ultima apreciere a marelui istoric român în privința comunității catolice din Moldova.
Ceea ce au publicat autorii lucrării, conținînd doar neadevăruri – „Din Arini la Săbăoani” – nu reprezintă adevăratul punct de vedere al savantului, deoarece acesta s-a exprimat de mai multe ori în favoarea românității acestor catolici. Reamintesc celor în cauză cuvintele deosebit de elogioase scrise de marele Iorga la adresa lui Vito Piluzzi, autorul și omul care s-a îngrijit de scrierea și tipărirea celei de a doua cărți în limba română apărute la Roma în anul 1677, în alfabetul latin, fapt ce spune totul în privința originii și limbii vorbite de acești locuitori ai Moldovei. Autorii cărții „De la Arini la Săbăoani” sînt călăuziți pe principiul stabilit încă din 1947 de către anumite organisme ale statului maghiar: „inducerea în eroare a opiniei publice internaționale asupra adevăratei stări de lucruri din țara noastră”.

Prof. dr. Dumitru ZAHARIAi. Femeile poartă ștergar, cămașă croită după cămașa femeii dace, catrința și opinca acesteia. Bătrînii poart

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!