1001 impresii din lumea arabă

Exodul creierelor

Doru CIUCESCU

O sintagmă care a făcut și încă face carieră în mass-media este „exodul creierelor”. Ca un corolar, au apărut și unele expresii, cum ar fi: „accentuarea decalajelor dintre țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare” sau „adîncirea prăpastiei dintre bogați și săraci”. în mass-media din țările anglofone acest fenomen este denumit „brain-drain”. Eu aș înlocui această sintagmă cu „competence-drain” („exodul competențelor”). Cînd m-am hotărît să plec în Maroc pentru a acorda asistență didactică, am făcut parte din „exodul creierelor” din România, unde, de exemplu, un profesor universitar avea salariul aproximativ la nivelul unei femei de serviciu din C.F.R și… de zece, ba chiar… de o sută de ori mai mic decît al omologului lui din această țară africană, respectiv din S.U.A. Cînd am revenit, în toamna anului 2000, la Universitatea din Bacău, am pierdut din punct de vedere financiar de aproximativ trei ori, dar am avut satisfacția recunoașterii valorii unei cariere de exact 30 de ani printr-o bună gestionare a oportunității de a promova de la gradul de conferențiar la acela de profesor universitar.
De acest fenomen nu este scutită nici lumea arabă. Studenții mei, în marea lor majoritate considerau emigrarea în Europa Occidentală sau în Nordul Americii ca fiind cea mai bună alternativă. Pe de altă parte, cei mai mulți dintre marocanii care au avut șansa să finalizeze studiile superioare în acele țări dezvoltate, doresc să rămînă acolo și chiar găsesc relativ ușor o slujbă deoarece cunosc limba excelent, au un IQ ridicat și o diplomă recunoscută local. O dovadă în acest sens am citit-o într-un ziar din Casablanca, în care era relatată biografia unui marocan devenit… vicepreședinte la „Boeing”!
O idee despre amploarea acestui fenomen mi-am făcut-o la Consulatul S.U.A. din Casablanca, unde venisem pentru a obține viza, dar nu cu intenția de a emigra, ci de… a vizita. în ziua de 4 februarie 1999 m-am așezat la o coadă imensă, care se formase pe trotuarul bulevardului Mulai Iussuf (Moulay Youssef) de lîngă zidul înalt al instituției americane. La ora 7, soarele se ridicase de trei coți, dar aerul era rece și umed, cu gust de ocean. Palmierii -simbolul țărilor calde- plantați de-a lungul bulevardului nu reușeau să îmi atenueze senzația de frig. Privirile scrutătoare ale polițiștilor care asigurau ordinea cozii erau ca de gheață. în jurul meu se aflau numau tineri. Printre ei l-am recunoscut pe Dimagh (Cerebel), unul dintre foștii mei studenți. Din vorbă în vorbă am aflat că dorește să plece la un unchi stabilit în Orlando și apoi să se însoare cu o americancă pentru a rămîne definitiv acolo.
…După aproximativ o oră eram instalat comod pe unul din cele aproximativ 100 de fotolii dintr-o sală de așteptare cu trei ghișee pentru interviu. Funcționarii americani și intervievații erau despărțiți printr-un geam blindat de sticlă. Comunicarea avea loc prin telefon. Durata interviului nu depășea cinci minute. Cînd mi-a venit rîndul, am fost întrebat ce doresc să vizitez în S.U.A. N-am terminat ce aveam de spus și, spre bucuria mea, mi s-a comunicat că sînt programat după ora 15 pentru a ridica pașaportul cu viza mult dorită. Cînd am ieșit pe poarta consulatului am observat că, în loc să se micșoreze, parcă se mărise coada celor care așteptau să intre.
…La ora fixată eram la o altă coadă, de aproximativ 30 de fericiți care au trecut cu bine interviul. Printre ei se găsea și Dimagh.
– Domnule profesor, vă dați seama cîți bani au fost încasați azi la consulat din taxa de interviu?, m-a întrebat el.
– N-am făcut acest calcul, am răspuns eu.
– Considerînd numai 200 de intervievați, rezultă un venit de 10 000 de dolari. în 20 de zile lucrătoare se încasează peste 200 000 de dolari pe lună și, într-un an, peste 2 000 000 de dolari. Frumoasă sumă, nu-i așa?
– Desigur, dar și cheltuielile cu salariile funcționarilor de la consulat sînt mari, nu-i așa?, l-am aprobat eu pe fostul meu discipol.
– Vedeți, de aceea vreau eu să plec în America. Salariile în Maroc sînt de 10 pînă la 20 de ori mai mici decît cele de peste ocean.
– De acord, dar ce părere ai despre datoria morală față de țara de origine a tinerilor licențiați care emigrează în țările bogate?, am dorit eu să aflu o opinie a unui tînăr arab căruia i s-a aprobat o viză de plecare în S.U.A.
– Ooo, ce vorbe pe cît de pretențioase pe atît de false!, a exclamat, cu o voce iritată, fostul meu discipol. Care datorie morală, domnule profesor? De ce nu mă întrebați despre datoria guvernului de la Rabat, care ar trebui să se preocupe mai mult de scăderea șomajului din rîndul tinerilor licențiați?
– Dar, Dimagh, economiile țărilor în curs de dezvoltare, arta, cultura lor tradițională, învățămîntul și așa mai departe converg, așa cum trece un fascicol de lumină printr-o lentilă, spre scoaterea lor din starea de înapoiere economică și socială, motiv pentru care au nevoie de proprii lor specialiști formați cu mari eforturi financiare din partea statelor respective. „Brain-drain”-ul reduce, totodată, capacitatea de dezvoltare și modernizare a economiei țărilor afectate de acest fenomen, de aplicare a unor tehnologii avansate, care ar permite o creștere a productivității muncii și, implicit, a nivelului de trai.
– Domnule profesor, dumneavoastră vorbiți ca din carte!
– Ooo, ce vorbe pe cît de pretențioase pe atît de tot mai rar întîlnite!, a fost rîndul meu să exclam, dar cu un zîmbet condescendent.
– De ce, domnule profesor?, a fost curios să știe Dimagh.
– Pentru că tot mai puțini oameni se ostenesc să citească… o carte, am răspuns eu.
– Eu, domnule profesor, spre rușinea mea, recunosc că de cînd am terminat liceul n-am mai pus mîna pe nici o carte beletristică. Cel mai mult am citit la pubertate, cînd, de fapt, răsfoiam sute de pagini pe zi în căutare de… pasaje erotice, care nu lipsesc în literatura franceză, nu-i așa? Mama mea, o analfabetă ca majoritatea marocancelor din generația ei, era foarte mîndră de mine cînd mă vedea atît de cititor. Dar, acum, după ce am diploma de licență în buzunar și voi pleca definitiv în America, pot să vă fac o destăinuire?
– Chiar te rog, l-am încurajat în demersul lui pe fostul meu student.
– Cartea dumneavoastră de desen tehnic a fost unul dintre cursurile cele mai citite de mine în timpul studenției, mai ales seara, cînd mă aflam… în pat și aveam accese de insomnie.
– De ce?, am întrebat eu, neștiind dacă trebuie să mă bucur sau nu.
– Deoarece era plină de termeni de genul: „proiecție ortogonală”, „epura punctului”, „muchii fictive”, „linie-punct”, „suprafață de ruptură”, „vedere din spate”, „secțiuni rabătute”, „scriere standardizată”, „dimensiune nominală”, care mă plictiseau atît de mult încît după lectura unei jumătăți de pagină reușeam performanța să adorm adînc, mi-a satisfăcut curiozitatea fostul meu discipol și unul dintre participanții la „exodul creierelor” spre S.U.A.curia mea, mi s-a comunicat că sînt prog

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!