Maxime și cugetări

Să te ferească Dumnezeu de gura femeilor!

Bănuiesc că scriitorul cel mai la modă (nu neapărat unanim acceptat) este Mircea Cărtărescu. Cărțile sale au fost primite, în general, cu entuziasm de critica literară. Nu toate, însă. îndeobște, au apărut două feluri de comentarii: cele iritate – ale unora vexați de abuzurile sale polemice, și altele – ale adoratorilor lui, care, dintr-un motiv sau altul, se simt obligați să-l apere. Unii îl contestă refuzîndu-i orice efort de înțelegere; ceilalți îl justifică trecînd peste orice act de discernămînt. Și unii – și alții acordă talentului indiscutabil al lui Cărtărescu mai mult decît onestității și adevărului. Dar, așa cum notează Nicolae Iorga „scopul unei cărți este să te facă să gîndești”. Iar literatura lui Mircea Cărtărescu asta și face. Deja celebra carte „De ce iubim femeile” a inflamat spiritul critic al unor doamne cu pretenții în peisajul nostru publicistic. Adevărul e că citind această carte nici eu n-am căzut în extaz sau în comă estetică, dar nici femeile n-au picat pe spate în fața ficțiunii privind viața și condiția femeii moderne. Asta dovedește că, oricum ar fi scrise, „cărțile sînt ființe firave pe care părinții (scriitorii) nu le pot apăra” (H. Balzac).
Cu toate că le aducea un omagiu (măcar în ansamblu, dacă nu chiar și în amănunt), femeilor intelectuale li s-a părut ceva suspect în cartea cu pricina, acuzînd autorul că n-a priceput că „iubirea este o stofă fină a naturii brodată de imaginație” (Rabindranath Tagore). Alexandra Olivetto a sărit la bătaie de pe poziții strict feministe, simțind că autorul nu are putința de a trece peste versurile lui Thomas Moore: „întreabă o femeie, și-oricum te sfătuiește / Făcînd exact inversul, vei fi-nțelept firește”. Olivetto scrie, indignată: „Și să nu-mi spuneți mie că nu se poate scrie literatură bună sau, în cazul de față, vandabilă, fără să discriminezi peste jumătate din populația lumii, că am contraexemple românești cu duiumul” („România literară” nr.40).
O altă doamnă supărată foc pe cartea lui Cărtărescu a fost Amalia Dobre, care-și întemeiază critica pe cugetarea lui Bernardt Shaw cum că „literatura nu înseamnă scrisul unuia pentru sine: aceea e mărturisire, fără valoarea pentru alții”. Ea îl execută scurt și insinuant pe autor că „poate într-o bună zi să producă cineva o analiză atentă la ce-i aparține cu adevărat lui Mircea Cărtărescu și ce este preluat de la alții, de la teme și subiecte, pînă la modalități epice și structuri stilistice” („Observatorul cultural” nr.35). Cu alte cuvinte, această carte dacă nu e curată plagiatură (stilistică, tematică, epică) e măcar o „inspirație” discutabilă din operele altora. Mă rog, eu nu prea aș fi de acord cu Amalia Dobre, întrucît știu de la Balzac că „orice mare talent reflectă și înțelege pasiunile adevărate; el și le explică și le găsește rădăcinile fie în suflet, fie în minte”. Cam pe acolo umblă, zic eu, și Mircea Cărtărescu. Oricum, „ideea unui scriitor o pot înțelege mulți; motivele ei le judecă fiecare după sine” (N.Iorga). Ceea ce se verifică într-o carte nu e strict credibilitatea întîmplărilor, ci valoarea de adevăr a ceea ce este general uman. Dar ce-i adevărul? – pot fi întrebat. Nu voi consimți la asemenea provocare metafizică. Voi răspunde strict real și senzitiv: adevărul despre un obiect alb e că e alb. Dacă despre acesta spune cineva că e negru, atunci falsifică adevărul. Ori, cînd e vorba de verdict moral, falsul e amendabil.
Cea mai drastică și necruțătoare doamnă, supărată pe cartea „De ce iubim femeile”, mi se pare a fi distinsa și sensibila poetă Ileana Mălăncioiu, care n-are nici o milă pentru bietul autor. Ea scrie („România literară” nr.43) că „… de la Emil Brumaru (poet erotic – n.m.) am înțeles de ce iubește femeile, mult mai bine decît la Mircea Cărtărescu, care, dat fiind că e atît de obsedat de el însuși, s-ar putea descurca foarte bine și fără ele”. Cum??? Narcisist sau pervers? Autoarea refuză să explice, lăsînd numeroase semne de întrebare. Dacă această carte, aflată în plină vogă, a provocat asemenea indispoziții resentimentare mai multor doamne, e treaba lor. Eu știu de la H. Fielding că „dragostea și bîrfa îndulcesc cel mai bine ceaiul”. Și cine naiba nu e amator de-un ceai bun, de o dragoste arzătoare și mai ales de o bîrfă inteligentă în compania unor femei de a căror gură să te ferească Dumnezeu! (Vasile PRUTEANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!