Punctul pe „i”

Sanogeneză culturală

* Recenzarea recenziilor – un act minor?

Avalanșa de cărți apărute în lume justifică din ce în ce mai mult apariția unor publicații specializate (cum ar fi, de exemplu, „Book Review”) care să ofere celor interesați informații referitoare la titluri, autori, conținuturi și, desigur, cîteva opinii ale recenzorilor/recenzenților. Desigur, o asemenea întreprindere are multiple rațiuni de a fi. În primul rînd, cred că avem de-a face cu un interes comercial/financiar. O carte intens recenzată și mediatizată se vinde, evident, mai bine. În al doilea rînd, recenzarea este (și) o hrănire a orgoliilor autoricești, iluzia succesului fiind serios alimentată (și) de numărul de recenzii. Se întîmplă, la noi, să apară și cărți care nu se vînd, sau care au un circuit relativ restrîns, dar revistele scriu (la comandă!?) despre autor, glosînd pur și simplu pe marginea titlului sau temei cărții, ignorînd, firesc, ignobilul conținut. Circulă și informația că unii autori își scriu singuri recenzii elogioase (semnate de alții, desigur) și pe care le publică la preț de publicitate comandată, după care respectivii te sufocă cu extrasele din publicația care a acceptat practicarea prostituției intelectuale: „iată ce scrie presa despre mine!”.
Dar să lăsăm cazurile patologice deoparte. În al treilea rînd, recenzarea îndeplinește o funcție de valorizare, dar și de scoatere la lumină a inerentelor neîmpliniri pe care le conține o carte. Deci, recenzarea are și funcția de ochi critic și imparțial, de atacare a erorilor de exprimare și chiar de logică, funcție pe care o consider fundamentală. Asta, în teorie. Priviți și citiți recenziile de pe la noi. Marea lor majoritate sînt laudative, mîngîietoare pe creștet și stimulatoare de noi scrieri care să prilejuiască alte recenzii îndemnatoare la scris etc. etc. Un cerc vicios la care aderă, uneori, și cititorul, care se lasă convins de valoarea cărții recenzate și, ulterior, citite. Văzînd cît de simplu este să scrii ceva chiar dacă nu ai nimic de spus, cititorul nostru se apucă și el de scris, contribuind la lărgirea și adîncirea mediocrității culturale…
Un lucru foarte grav sub raport axiologic, estetic și etic este scrierea (superlaudativă, desigur) a unei recenzii de către însuși autorul cărții. Această formă de onanism intelectual apare la autorii care scriu doar pentru a-și vedea numele pe o carte, pentru a fi în lumea culturii locale și pentru a justifica o ratare în plan profesional (știm că scriitor de profesie este cam greu să fii…).
Îmi este pur și simplu dor să citesc o recenzie la sînge, o critică în adevăratul sens al cuvîntului, o recenzie care să fie un (alt) punct de vedere, dar și sugestia ca anumite cărți să nu mai apară, salvînd astfel o parte din pădurile patriei. O asemenea recenzie trebuie să fie lansată, inevitabil, de pe multiple poziții și unghiuri de vedere. Orice carte are dimensiuni precum: estetică, informativă sau formativă, știintifică, filosofică, religioasă, literară, gramaticală, tehnoredacțională etc. O recenzie „la sînge” este un adevărat zid protector față de avalanșa de maculatură cu pretenții axiologice exagerate. Pe cale de consecință, prima înfrînare va apărea chiar la recenzorul însuși. Dacă este exigent cu alții, va trebui să fie foarte exigent, în primul rînd, cu el însuși.
Poate părea o exagerare, dar și analiza și recenzarea recenziilor poate fi un fapt de sanogeneză culturală. Unii vor spune că, la urma – urmei, fiecare recenzor are dreptul la opinie, așa că dacă ai altă opinie scrie tu altă recenzie! Dar cînd vezi că o recenzie (dintre cele scrise la comandă, din prietenie, contra cost sau contra servicii etc.) bate pur și simplu cîmpii, cînd nu se face referire la absolut nici o idee lansată de autor, cînd însuși autorul cărții recunoaște că nu și-a conturat încă un punct de vedere, că poate la următoarele ediții etc. etc., atunci realizezi că te afli în fața unei făcături de cafenea, a unei „mînării culturale” cu iz financiar-comercial, a unei cărți care ar fi făcut un mare serviciu comunității dacă nu ar fi apărut…
Dacă cititorii vor sugera că este oportun și util să vin cu exemple concrete, atunci o voi face. Dacă autorul unei asemenea recenzii – „demne” de a fi, la rîndu-i, recenzată – scrie negru pe alb: „cartea de față … răspunde unei nevoi naționale”, atunci realizăm că nația română se află în mare nevoie, ca să nu spun că se află în locul în care își fac nevoile, în văzul lumii, și culturnicii de duzină. „Ei, și ce!”, ar spune consumatorul de zaț cultural – este loc pentru toată lumea. Din păcate, ca și în viață, conform Legii lui Gresham, moneda proastă alungă moneda bună, ceea ce înseamnă că lipsa spiritului critic ne va afunda și mai mult în miasmele excrementelor naționale (că doar trebuie să ni le asumăm!), cu riscul să nu avem niciodată răspuns la întrebarea: de ce sîntem atît de săraci?
(Catinca PIPER)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!