Jurnalul unui outsider

Spiritul adîncurilor

Ioan NEACȘU

În ultima lună a anului care tocmai a trecut, poetul Nicolae Labiș ar fi împlinit 70 de ani. Deși a murit la 21 de ani (anul acesta se vor împlini 50 de ani de la enigmaticul accident care l-a ucis), istoria literaturii române îl va așeza, atunci cînd perspectiva temporală va fi estompat patimile, între primii poeți ai secolului XX.
Plecat din Mălini la „școala de literatură” din București, el le scrie părinților, la 2 ianuarie 1953: „Am petrecut Anul Nou într-o atmosferă spumoasă de petrecere, de muzică, de euforie. La noi la școală au venit scriitori și studenții din anii trecuți, aproape toți prietenii mei mai buni, am benchetuit și am dansat – am petrecut în cele mai bizare chipuri. Totuși mi-era tare dor de Văleni, îmi închipuiam jocul cel mare cu caprele săltînd măiestrit în ritmul tobei, cu strigătele răgușite și vulgare, cu cîntecele triviale țărănești ale mascaților, cu beteala și hurmuzul, cu oglinjile împăraților, cu inimile îmbătate slobozind chiote roșii. Mi se pare că noaptea, tîrziu, am ieșit afară din larma petrecerii cu cineva. În București nu era zăpadă, parcă nu era iarnă. Cu toate acestea, în lărmuirea strunelor și alămurilor îndepărtate, ni se părea că auzim nelămurit și vag cum umblă cu colinda și uratul copiii din Văleni, de Anul Nou.
Era liniștea relativă a orașului, pe jos putrezeau frunzele nevăzute și ude ale nopții, și noi parcă simțeam aproape pe oamenii de departe; oricum, chiar dacă astăzi răutatea dospește în toate ungherele pămîntului, chiar dacă trufia necinstită încearcă fiecare suflet, la noi oamenii sînt oleacă mai simpli și mai buni. La noi Gheorghe Panțîru cînd se îmbată, uită de toate, crede că viața e frumoasă, i se pare că-i fericit și vrea să-l sărute pe tata pe obraz. Și aici bețivii își dau săruturi, dar sînt perfide; aici un ochi îmbătat de arome și foame caută și mai iscoditor decît unul treaz mijloace de parvenire, ocazii de lingușire, ori cuvinte subtile cu care se trădează altul, ca să poată da la cap. Eu trec printre această lume, rînjesc cu colții mei cîinești care mi-s mai lungi decît la alții, și lumea nu vede că rînjesc și lumea crede că rîd. Ai, ce-am să-mi mai împlînt eu o dată colții în ăștia ! (…). Totuși e mai bine la Văleni decît în alte părți. Acolo se mai țin, cît-de-cît, obiceiurile vechi, iar cele care vin sînt proaspete și sincere. Nu pot vorbi de asta în absolut, dar în mare parte așa-i. Aici însă, cele noi mor înainte de facere. Totul e plin de cadavrele fragede și firave ale noului, peste care se îngroașă un abur puturos și puternic, prezentul. În această pîclă se mai prelinge rareori cîte o umbră de floare și de aceea te agăți atunci cu deznădejde de ea. Și e groaznic să bănui că într-o zi viermii vor roade floarea la care ții…”.
Am dat acest citat foarte lung dintr-o scrisoare aproape necunoscută a marelui poet în semn de omagiu pentru cel care se considera „spiritul adîncurilor”, însă și ca un dar oferit cititorilor acum, la început de an. Această mică bijuterie scrisă de poetul care atunci abia împlinise optsprezece ani nu are nevoie de nici un comentariu! de cadavrele fragede și firave ale noului,

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!