Cap limpede

Companii selecte

Mihai BUZNEA

Mă iau la trîntă, așadar, cu șpalturile umede și cu șopîrlele tipografice patru zile din săptămînă. Sînt mezinul redacției moineștene, ai cărei veterani abia dacă bat spre 30 – 35 de ani: redactorul șef, secretarul de redacție. Ceilalți, adică redactorii – se-nvîrt pe la 25: Ștefan Vlădoiu, Florin Surdu, Vasile Cristea, Gheorghe Tăsică, Ion Andreescu-Papașa, Katz Avram, Bercu Egher. Ei sînt mentorii mei. Mă adoptă. âmi dau și-un nume, franțuzit, pe care-l port și astăzi: Mișel. Sînt condeie bune. Talente autentice. Scriu un ziar zeiss. Găsești de toate în el, e „orientat”: și industrie, și cultură, și agricultură, și social, dar și politic, eveniment intern și extern, sport și divertisment, caricatură; cam prin acești ani debutează în coloanele publicației liceanul Constantin Ciosu, cel ce avea să devină, în timp, laureatul și premiatul unui număr impresionant de premii naționale și internaționale. Publicație -școală. De unde-or fi știind să o facă așa, că doar nici unul nu are studii de specialitate?! „De vină” sînt ambiția, pasiunea, nebunia condeiului și „stuchitul la furcă”. Ședințele de brainstorming. Vin, cam tot pe-atunci, alții. Mai buni: Costică Drăgănescu – fost docher constănțean, Tita Chiper, Adi Cusin, Dumitru Buznea, Ștefan Nichituș, Ana Luca – scriitori de mai tîrziu, teleaști, dramaturgi și scenariști de filme, Loți Landkamer – devenit mai apoi arhitect de succes. Parcă ar fi pe undeva un cîrlig care-i agață și-i aduce aici, unde îi ține pe loc, de-ai putea crede că Moineștiul e uns cu lapte și miere. Ziare raionale apar și la Roman, și la Piatra Neamț, apoi „municipalul” – „Oneștiul Nou”, dar aici e altceva, e buricul presei băcăuane, cu toate că senatorul de drept se numește „Steagul roșu”. Redactorii, odată consacrați, migrează, dar ocolesc Bacăul spre a lua drumul Capitalei, văii Prahovei sau al Litoralului. „Flacăra” petroliștilor e-un fel de stindard, de port-drapel, de rezervă de cadre. Valori aflate la ordinea zilei.
Dacă „universitățile” celebrului scriitor rus Maxim Gorki au fost strada, uzina și azilul de noapte, cea dintîi universitate a ziariștilor care și-au făcut ucenicia și au cunoscut consacrarea în presă a fost ziarul moineștean, devenit un fel de blazon. Toți – autodidacți. Abia mai tîrziu, cînd s-a dat „liber la studii”, s-au îndreptat spre facultăți; dar pentru a merge la cursurile fără frecvență trebuia să fi muncit vreo doi ani de zile pe șantierele naționale ale tineretului, în caz contrar… adio! Dar ei își obținuseră, deja, atestatele profesionale. Lipseau doar „țidulele”. Deveniseră experți în reportaj, foileton, analiză, în interviuri și povestiri. Scriau poezii și compuneau poeme. Piese de teatru jucate inclusiv pe scena băcăuană, ca și de teatrele populare de la Moinești, Slănic Moldova, Onești ori Piatra Neamț. Se construia o lume, vopsită în roșu – e drept, dar care oferea un extraordinar univers mediatic. Subiectele te asaltau, se loveau de tine, nu trebuia decît să le culegi și-apoi să le pui în paginile gazetei. în acei ani a apărut și sintagma „orașul cu podele de aur”. Trimitere la bogăția incomensurabilă a zonei numită, tot de către ziariști, „bazinul petrolier al Moldovei”, cu cei peste 14 000 de muncitori ai săi. Cu inflație de ingineri școliți la Ploiești sau la… Moscova, de unde veneau nu doar cu diplomele în buzunare, ci și cu neveste rusoaice la braț, frumoase de-ți picau ochii în gură și riscai să rămîi cu gîtul strîmb tot uitîndu-te după ele. în pofida bogăției, orașul rămînea unul sordid, arhaic, insignifiant. Cu doar 1 la sută din ce se extrage l-am putea polei în aur, l-am putea transforma într-un El Dorado românesc – spuneau oamenii, și-aveau dreptate. Ziariștii atacau „problema” prin tactica învăluirii, arătînd ce-i rău și ce-ar trebui făcut, n-aveau cum s-o spună direct. între cei mai agresivi erau Constantin Drăgancea, apoi Ștefan Ariton, Otto Filip, Elena Pandele, Ioan Ercuță, Floricel Prisecaru. Au trecut și alții prin redacția moineșteană – Paul Zota, Costică Panaite – „contele”, Ion Tudor, Iuliana Antoniu, Vasile Nemeș, Florea Voinea, lăsînd urme mai adînci ori mai superficiale, dar cu toții au contribuit la scrierea unei cronici autentice a acelui timp măsurabil cu un deceniu plus (aproape) un an. Publicația, bisăptămînală, a sucombat la sfîrșitul lui decembrie 1964. Căzuse victimă „decapitării generale” a ziarelor care apăreau în raioane. în vremea din urmă actualul primar al municipiului, aflat la cel de-al doilea mandat, a avut o tentativă de provocare: resuscitarea vechii publicații spre a fi restituită localnicilor. Proiectul a rămas la faza bunelor intenții, mai ales că doar doi dintre vechii combatanți – oameni cu pletele dalbe de-acum, continuă să ia sub tălpi trotuarele asfaltate ale orașului ce emisese, cîndva, pretenții de 24 de karate. Ceilalți s-au răspîndit care încotro…!?! „De vină” sînt ambiția, pasiunea, nebunia condeiului și „stuchitul la furcă”. Șed

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!