Petrolul, Bursa și procurorii

Ștefan RADU

Pentru mulți dintre români, Bursa de Valori, speculațiile cu acțiuni, investițiile mobiliare par a fi noțiuni „exotice”, mofturi pentru cei care au prea mulți bani. Este eroarea întreținută nu se știe de cine, alimentată de frustrări de tip socialist conform cărora chiaburii, moșierii și toți exploatatorii neamului trebuie vînați, arestați și storși de averile lor. Nu s-a găsit, încă, vreo instituție a statului român care să explice oamenilor că Bursa este expresia populară a capitalismului, locul unde orice om cu fler și inteligență poate să participe la procesul economic al societății. Iar prin instituțiile derivate din existența acestei piețe a proprietăților (care este Bursa) și cei care dispun de sume relativ foarte mici au posibilitatea de a-și gestiona resursele cu maximă profitabilitate. Mă refer, în primul rînd, la fondurile mutuale. Aceste instituții financiare acționează în ringul Bursei – și nu numai – „înmulțind” banii pentru oameni cu venituri modeste. Spectrul escrocheriilor FNI sau SAFI încă planează peste România ceea ce face dificilă promovarea fondurilor deschise de investiții. în străinătate, acestă formă de rentabilizare a micilor capitaluri este extrem de răspîndită. Este cel mai simplu mod de a pune la treabă resursele locale, naționale. Nu putem fi o națiune de „patroni”. După 1990, toată lumea s-a bulucit să-și ridice propriul chioșc unde credea că va da marea lovitură. Acum asistăm la falimente în cascadă, la reașezarea pieței, la eliminarea micilor și foarte micilor întreprinzători sufocați de marile companii transnaționale. într-o societate normală, oamenii nu se împart doar în două categorii: stăpîni și slujbași. în mod normal, și funcționarul, și salariatul dintr-o uzină, și profesorul au posibilitatea de a deveni investitori și de a pune banii – atîția cîți are! – să „muncească”. De aceea s-au inventat societățile de valori mobiliare, de investiții financiare, fondurile mutuale și toate celelalte instrumente ale economiei de piață. Coagulînd și cele mai insignifiante resurse de capital din societate se asigură o dezvoltare economică echilibrată și o participare largă la redistribuirea beneficiilor. Nu trebuie să deții miliarde pentru a primi un mic procent din profitul celor de la Petrom sau de la vreo fabrică de medicamente. Orice pensionar sau modest salariat are șansa de a se număra printre beneficiarii afacerilor profitabile din România. Pare utopic și naște – sînt sigur! – zîmbete o asemenea aserțiune. însă „glumeții” sînt, în general, cei care în viața lor nu au avut curajul să se implice în ceva constructiv, spre binele lor. Sînt cîrcotașii, cei care toată ziua așteaptă să le dea Guvernul, Președintele, primarul sau „cineva de sus” ajutoare și alocații. Sînt cei care cred că averea se face doar prin rapt și escrocherie. Sînt urmașii calicilor care au pus umărul la colectivizarea dejistă doar pentru a-i nenoroci pe vecinii lor mai gospodari.

în România, domeniul investițiilor mobiliare este ținut într-un con de discreție anormal. Legislația tratează acest gen de afacere ca pe un fel de rușine națională. Se folosește orice prilej pentru a submina încrederea în mecanismele capitalismului modern. De la cele mai înalte niveluri ale administrației de stat se lansează atacuri nimicitoare. Puțină lume știe că, în 2005, bîlbîiala premierului cu impozitarea dobînzilor și cîștigurilor din investițiile de capital a produs oscilații semnificative la bursă. Unii se vor grăbi să spună că pierderile s-au înregistrat doar la un număr nesemnificativ de inși cu bani și așa antipatici pentru „bieții oameni care nu au cu ce plăti întreținerea lunară” (ce populist sună!). Fals! Indecizia Ministerului Finanțelor coroborată cu interminabila anchetare a lui Patriciu, privatizarea Petrom și explozia prețului la combustibilii fosili au dus la decapitalizarea Bursei – și a economiei românești – cu aproape două miliarde de euro. De asemenea, comparativ cu vecinii noștri din Europa Centrală și de Est, nivelul capitalurilor străine atrase în economia națională este îngrijorător de mic. în afaceri, nu doar sumele sînt importante. Mult mai acut se resimte deficitul de imagine, de încredere în sistem. Un Cod Fiscal care ba se modifică, ba nu se modifică, o avalanșă de ordonanțe de urgență – de parcă am fi în stare de necesitate în țara asta! – ce se contrazic unele pe altele, impozite inventate, declarații, rapoarte și alte documente care au dus birocrația pe cele mai înalte culmi ale prostiei umane se transformă în costuri suportate exact de cei care au cele mai puține resurse financiare. Reducerea capitaluri intrate în jocul investițional înseamnă mai puține locuri de muncă și mai multe ajutoare de șomaj, alocații de sprijin social și fonduri de intervenția a statului. Pierderile pe Bursă înseamnă stagnarea dezvoltării unor agenți economici, reduceri de personal, pierderea piețelor pentru export. Compromiterea fondurilor mutuale înseamnă blocarea intențiilor de economisire și stimularea unui comportament „de sfîrșit de lume”: oamenii cheltuiesc tot ce mai au, fac împrumuturi pe care nu știu dacă le vor mai restitui, călătoresc, beau, mănîncă AZI fără a conta ce va fi MâINE. Degeaba sînt unii care se bucură de spectacolul interminabil al audierilor pe la parchete. Lupta împotriva corupției nu se duce sub lumina reflectoarelor și cu microfoanele bulucite pe mesele procurorilor. Aștept procesele în instanță și sentințele drepte. Circul de pînă acum nu face decît să construiasă României o imagine de țară coruptă unde premierul poate fi cumpărat cu cîteva ferestre termopan! Degeaba unii vor fi declarați – peste o lună, peste un an – nevinovați; pierderile în economie nu vor mai fi recuperate, iar falimentele vor fi singurele rezultate notabile.nciare, fondurile mutuale și toate celelalte instrumente ale economiei

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!