Recurs la istorie

Falsificarea trecutului istoric

O nouă escaladă a politicilor revizioniste promovate de anumite cercuri ale maghiarimii românești reține, în aceste zile, atenția opiniei publice și înfierbîntă spiritele. Csaba Borbely – autointitulatul președinte al Consiliului Național Secuiesc -, a lansat încă un ultimatum: dacă Parlamentul nu va lua urgent în dezbatere proiectul de lege privind autonomia Ținutului Secuiesc, va organiza mari adunări populare în Covasna, Harghita și Mureș la care va supune aprobării problema declarării autonomiei teritoriale. O parte din liderii UDMR s-au declarat împotriva unor astfel de inițiative, ori s-au abținut să se pronunțe. La ce ne putem aștepta? Pînă vom avea răspunsul la această întrebare, să încercăm o clarificare a contextului istoric referitor la secuime:

* Secuii – o populație de origine incertă, dar diversă

Specialiștii maghiari, deveniți experți în falsificarea trecutului istoric al românilor, au găsit mai multe explicații neadevărate cu privire la originea acestei populații. Unii dintre aceștia au formulat ipoteza că secuii ar fi urmașii avarilor și ai avarizilor – populație trăitoare în Panonia înainte de sosirea resturilor triburilor maghiare în zonele de la izvoarele Tisei și cele adiacente acestora. Savanții în cauză au eludat faptul că populația respectivă a fost nimicită de împăratul francilor, Carol cel Mare, la finele secolului al VIII-lea. Ultimele victorii obținute de franci împotriva triburilor respective au avut loc în anul 805. După această dată, ei au mai fost pomeniți în anul 822, după care au dispărut fără urmă între populațiile europene ale zonei.
Alți istorici de același fel apreciază că secuii ar fi descendenții mai multor neamuri turanice, asemănătoare cu pecenegii, cumanii, cezii, berendeii, care ar fi fost aduse de maghiari odată cu năvălirea lor asupra Panoniei. Și acești specialiști ai neadevărurilor au uitat că maghiarii n-au avut o călătorie liniștită pînă s-au stabilit la izvoarele Tisei. Ei uită de nimicirea triburilor maghiare în Atelcuz, descrisă de unul dintre împărații Bizanțului. Majoritatea autorilor admit că doar șapte din resturile triburilor maghiarilor ar fi ajuns în Panonia nord-estică. Cu toate acestea, nu lipsesc nici alte minți inventive care i-au prezentat pe secui drept urmași ai kabarilor sau ai kazarilor – populație turcă înrudită cu kazarii și dependentă de aceștia.
Toate opiniile prezentate nu au nimic comun cu adevărul istoric. în afara acestor ipoteze, izvoarele istorice cele mai îndepărtate de zilele noastre îi prezintă pe secui drept descendenți din hunii care s-ar fi retras din Panonia după moartea lui Attila. Nu este exclus ca și resturile avarilor care au scăpat de prăpădul provocat de oștile francilor să se fi retras către nord – estul Panoniei. La sosirea maghiarilor zona era cunoscută sub numele de Hung. Dacă s-a petrecut asemenea fenomen, între aceștia și populația românească a zonei a avut loc fenomenul conviețuirii, al atragerii acestora la credința creștină. De-alungul îndelungatei conviețuiri au avut loc transformări în exercitarea unor practici economice ale noilor veniți. Mînuirea armelor a rămas, totuși, atracția preferată a acestora.
Sosirea resturilor maghiarilor, angajarea lor în luptele slavilor contra germanilor a fost o atracție pentru cei care doreau să se folosească de utilizarea armelor pentru procurarea mai lesne a celor necesare traiului. Condițiile de conflict aproape permanent în această parte a Europei, unde se interferau și disputele religioase dintre catolici și ortodocși au impus recrutarea permanentă a unor luptători de către aristocrația autohtonă și cea de origine slavă, germană, maghiară și cea kabară – multă-puțină cîtă a ajuns pe aceste teritorii. Pînă la stabilirea în zona Hung toate triburile menționate a fi ascendentele secuilor au dus o viață de nomazi. Pe aceste teritorii toate aceste neamuri s-au stabilizat, au început să ducă o viață sedentară, au început să practice, ca și românii, agricultura. Cu toate acestea, mulți dintre bărbați au preferat războiul ca pe o profesiune, în acele condiții în care maghiarii desfășurau teribilele lor expediții distrugătoare și nimicitoare către vestul, sudul și estul Europei. Oamenii recrutați de aceștia formau detașamente separate de maghiari, deoarece erau de alte neamuri aflate într-un proces de unificare anterior sosirii triburilor acestora. Secuii nu au avut o singură origine etnică, dar o proveniență din neamuri diversă. Atunci cînd au fost consemnați în documente pentru prima dată ei nu au fost arătați ca o etnie, ci doar ca luptători. Faptul s-a petrecut în anul 1118. Atunci au fost pomenite cetele de secui pe Wag, participante – alături de pecenegi, la luptele pentru cotropirea pămînturilor cehilor și slovacilor. în anul 1124 secuii au fost arătați ca fugari de pe cîmpul de luptă dintre maghiari și ceho – slovaci. în anul 1142 regele Geza al II-lea s-a folosit de ei, ca și de pecenegi, în luptele duse împotriva germanilor. Rezultă clar că secuii erau luptători. Chiar dacă în rîndurile luptătorilor au fost atrași și români, slavi sau germani, fondul principal a rămas cel mongoloid, huno-avaric și cel turc, al cabaro-cazarilor. Conviețuirea acestora a permis formarea unei etnii diferite de cea a maghiarilor, chiar dacă cuprindea și elemente maghiare.
Aceste detașamente de luptători, diferite de maghiari, au participat la luptele pentru cotropirea Transilvaniei, fapt care s-a petrecut pe o perioadă de timp îndelungată. Finalul cotropirii acestui pămînt al românilor, pe care-l străjuie încă cetatea dacică de la Covasna și cetățuia romană de la Angustial (Brețcu), s-a petrecut la începutul secolului al XIII-lea. Pînă atunci, românii au fost singurii locuitori ai Transilvaniei, ca și ai unor importante zone din Panonia. De la începutul secolului al XIII-lea a început procesul populării secuilor pe anumite părți de la curbura Carpaților. Românii au început a fi transformați în iobagi ai secuilor înnobilați de regii Ungariei. Numărul celor colonizați a fost redus. Unii dintre români, de teama căderii în robie, s-au proclamat secui. Alții au fost secuizați, alții și-au păstrat românitatea, dar au devenit iobagi. Și unii – și alții au contribuit la creșterea numerică a secuilor pe ceea ce susțin șovinii, astăzi, a fi Țara Secuilor, cu toate că pămîntul respectiv a fost și a rămas unul românesc.
Cronicile scrise în limbile latină și maghiară au afirmat retragerea huno-avarilor pe Cîmpia Cigla. Miechovius, Antonio Possesivo, contele Ferdinando Ludovigo Marsigli și mulți alții au scris numeroase lucrări asupra originii huno-avare a secuilor. Toți acești cronicari, ca și foarte multe alte documente au relatat, de-a lungul timpului, asupra trăirii comune româno-secuiești. Mulți dintre românii și secuii acestor pămînturi strămoșești ale românilor au fost maghiarizați prin diferite tertipuri și îngrădiri. în acest fel ei au ajuns minoritari pe propriile vetre strămoșești. (prof. dr. Dumitru ZAHARIA)s, totuși, atrac

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!