Fără prejudecăți

Lovitura de grație

Mihai BUZNEA

Una din chestiunile grave la ordinea zilei este (in)dependența energetică. Evoluția postdecembristă a acestui domeniu economic prioritar sinonim cu strategia de securitate națională ne-a condus spre dezastrul social: costuri care nu mai pot fi controlate, stăpînite, reducerea drastică a producției, insecuritate funcțională, presiune maximă asupra bugetului. Un comunicat statistic oficial conturează dimensiunile fenomenului: în anul 2005 în România au fost extrase ceva mai mult de 31 milioane de tone de cărbune și mai puțin de 6 milioane tone de țiței. Volume care nu reușesc nici pe departe să asigure necesarul intern de consum, în atare situație responsabilitatea fiind preluată/transferată importurilor, cu consecințe directe și imediate asupra balanței de plăți externe. Efectele sînt multiple, de durată și foarte greu de eliminat: șomajul de masă în rîndul minerilor mai ales, dar și al petroliștilor, plăți compensatorii practic scăpate de sub control și care au mărit considerabil datoria publică, sporirea ajutoarelor de asistență socială, lipsirea de surse importante a bugetului public, disconfortul și insecuritatea la nivelul colectivităților și al indivizilor. Guvernanții le-au numit în termeni direcți: costurile restructurării. Dar dezechilibrele macrosociale și dramele individuale provocate de aceste restructurări nu pot fi cuantificate și nici reduse la coeficientul zero. Comportamentul românesc în materie a fost unul de superputere financiară, în condițiile în care resursele ne sînt cele de țară subdezvoltată. Săraci, dar cu coada sus, precum capra rîioasă la păscut prin mărăcini.
Rezerve energetice avem, dar politicile pe care ni le impun partenerii externi ne-au îndepărtat de ele periculos de mult. Dintr-un alt document oficial ce servește drept bază de comparație, România ar fi trebuit să atingă nivele de producție îndestulătoare pentru nevoile sale interne: 270 milioane de tone de cărbune anual și peste 18 milioane tone de țiței. Totul a căzut prin demultiplicări: de 9 ori în cazul combustibililor fosili și de 3 ori în cel al hidrocarburilor – unde procesul dezvolătrii și modernizării se baza nu atît pe extinderea ariilor de exploatabilitate, ci pe creșterea gradului de recuperare a rezervelor – de la 12 – 14 la sută la 28 – 32 la sută, prin promovarea tehnologiilor ultraperformante de pe plan mondial. Au fost proiecte, un început promițător, și-atît. Iar cele care urmează nu sînt de natură a ne readuce optimismul, cu atît mai puțin certitudinea. Ne așteaptă alte concedieri colective îndeosebi în minerit, dar și în extracția țițeiului, unde noii stăpîni ai resurselor noastre strategice nu sînt interesați de protecția acestora, ci de indicatorii de profit. Zone energetice cîndva prospere, cum a fost și cazul arealului petrolier moineștean sau al celui carbonifer comăneștean sînt, acum, în agonie, așteptînd clipa loviturii de grație. Sursele neconvenționale rămîn, la rîndul lor, simple sloganuri, paleative sau povești frumoase care să susțină rubricile de curiozități științifice. Se pare că pentru români unica alternativă capabilă să-i scoată din starea de insoluție în care au fost aduși nu poate fi decît procesul încălzirii la scară panetară. Pe seama acesteia vom scăpa și de stresul energetic, dar și de cel al buzunarelor părăduite. Dacă mai apucăm o atare minune! Ιșô™Î™0gë+ Helvetica-R

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!