Cap limpede

Ospăț la stînă

Mihai BUZNEA

Mîine mergi cu mine, îmi spune Costică Marian, șeful de la „evenimente politice”. Mai lasă asfaltul, nu vezi că ți se lipește de tălpi și-ți ridică tensiunea? Te duc în loc cu verdeață, s-asculți cum cîntă cucul și clinchet de tălăngi. Vreau să te văd cum îți pică satul la ficați…
Plecăm de cu noapte, cu mașina schimburilor. Un autocamion cu prelată, fără bănci, care-i adună pe navetiști de pe la casele lor pentru ca, mai apoi, să-i împrăștie care-încotro, pe la sonde. E mașina „Petrolului”, stăm înghesuiți ca sardelele în cutia de conserve, sondorii nu prea ne iau în seamă, dar ne dau de-nțeles că ne fac un mare favor.
Ajungem la bifurcarea de drumuri de la Strugari, coborîm și-o luăm mai departe cu „mașina sindicatului”. Adică pe jos. Să tot fie vreo șapte-opt kilometri pînă la sediul c.a.p.-ului. Tocmai începea să se cracăne de ziuă. Ridicăm nori de praf de pe șoseaua colbuită de arșițele verii, sîntem la mijloc de august canicular. Cînd ajungem ne ia în primire inginera șefă și, după ce gargarisim cîte-o bărdacă de apă rece scoasă atunci din fîntînă, ne-ndeamnă din nou la mers: vă duc la stîna noastră, am un baci cum altul nu veți găsi pe cuprinsurile astea; o să mă pomeniți!…
Ne punem iar pe cale, alți kilometri lungi. âi mai scurtează popasul la grădina de legume, unde inginera noastră, domnișoară destul de coaptă de ani, se-nhamă la două tăgîrțe în care se lăfăie roșii, ceapă verde, castraveciori, ardei grași, verdețuri. âmping cașul pe gît, ține să ne lămurească.
Iată și stîna, la poale de pădure de salcîmi și margine de platou deluros, pe care cresc mai mult ciulini decît iarbă. Ce-or fi păscînd bietele oi, mă-ntreb, cînd ne ia în primire o haită de dulăi puși, parcă, pe fapte mari. Hăăăuuu, hăăăuuu, s-aude o voce răgușită după care aleargă o umbră de om agitînd o ghioagă nefiresc de mare. Namilele flocoase se lipesc cu burțile de bolovanii încinși, dar continuă să mîrîie la noi. E baciul, renumitul baci al don’șoarei inginer. Căciula-i țuguiată stă pe un cap cît o portocală, hainele de dimie groasă îmbracă un corp ca o trestie, iar picioarele i-s încălțate cu niște opinci incredibil de mari, croite dintr-o anvelopă de tractor și cu niște gurgui întorși ca moțurile de la scufiile saltimbancilor ce populează bîlciurile și arenele de circ. Ăsta e! Probabil că fața îmi trădează surprinderea. Inginera observă și-și modifică, la rîndu-i, fizionomia într-o întrebare nerostită: dacă nu-ți place, altul mama nu-ți mai face!, par a spune ochii gazdei noastre.
Trecem la fapte: documentarea. Noi întrebăm, noi răspundem. Baciul abia sloboade cîte-un „d-apăi cum” sau „da, așa-i!”. între timp, apa din ceaunul uriaș aninat pe pirostriile sub care arde un foc strașnic începe să fiarbă. Pusese omul de mămăligă. Pirpiriul sare ca ars de lîngă noi, înșfacă punga cu sare și sloboade în ceaun o bună parte din ea, apoi începe să presoare mălaiul. Mămăliga forfotește precum gura spurcată a soacrei, e vîrtoasă și multă, nu prea încape și, tot mestecînd-o cu un făcăleț mare cît o prăjină, bucăți întregi aterizează pe opinci, de unde baciul le-ntoarce la loc cu niște mîini negre mai de murdărie, mai de soare, mai de cărbunii vetrei. Cînd e gata o răstoarnă, cu o mișcare de maestru îndelung exersată, pe palma mîinii stîngi – cred că boțul uriaș avea vreo zece kile -, și strigă triumfător: gata măliga, băăă… A fost cel mai lung discurs al său din ziua respectivă. Mă minunez cum de nu se-ndoaie sub povara fierbinte, cum de nu se topește, dar nu se-ntîmplă nimic din ce-aș putea crede. E gata și salata de prospături legumicole, așa că trecem la interes: masa. Caș și urdă și jintiță din belșug. în loc de udătură, zer ori lapte, după pofte. înghit, cu gîndul la sarabanda gogoloașelor de mămăligă din ceaun pe opinci și înapoi. Facem plinul ca lumea, mulțumim frumos gazdei care dă să ne-nghesuie între palme cîte-un dărab de mămăligă și altul de caș, refuzăm politicos și ne luăm picioarele la spinare spre a prinde mașina schimburilor de la „Petrol” care să ne readucă acasă, la Moinești.
Reportajul de la stîna cooperatistă l-am scris după vreo lună. Cam atît mi-a trebuit să mă dreg după zbuciumul stomacului revoltat de nesăbuința mea. Cu ceaiuri și brînză de vaci. Și cu toate că de la ospățul cu pricina au trecut aproape 50 de ani, și-acu’ mai văd mămăliga săltăreață, gurguile uriașe și mîinile negre ale baciului, Ăl de Sus să-i dea sănătate, dacă o mai trăi!… e dau de-nțeles că ne fac un mare favor.
Ajungem la bifurcarea de drumuri de la Strugari, coborîm ș

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!