Cap limpede

Corecție gramaticală

Mihai BUZNEA

Citesc, într-unul din cotidianele locale, următoarea știre apărută într-o ediție recentă: „Probabil din cauza anturajului, dar și din dorința de a-și impresiona colegii, tînărul a băut o cantitate mai mare de vin. La vîrsta și constituția lor, sunt suficiente și două-trei pahare, pentru a ajunge într-o stare gravă (…); Pentru a se evita eventuale complicații, băiatul a fost internat la Terapie Intensivă, unde i-a fost administrate perfuzii cu glucoză”. Vă las pe dumneavoastră, cititorii, să descoperiți „șopîrlele”, care sînt în număr de patru, adică una de fiecare rînd. Destul de multe, nu credeți?!
Reproducerea a fost făcută cu fidelitate, tocmai cu scopul de a susține ideia că presa românească actuală – de la publicațiile cu pretenții de lideri și pînă la cele mai obscure – abundă de ceea ce în termeni gazetărești consacrați au fost numite „șopîrle”. Mai de-a dreptul spus: greșeli; de limbă, gramaticale, de construcție a frazei…
Nu-mi arog calități ce țin de perfecțiune. Și în articolele mele s-au strecurat, de-a lungul anilor, destule „perle”. Nu se poate altfel, ele țin și de „casele mari”. Un exemplu: taxatoarea dintr-un autobuz supraaglomerat își stresează călătorii cu îndemnul imperativ, repetat: avansați mai în față! Un pasager ține să o pună la punct lămurindu-i paradoxul lingvistic. Replica îi vine, însă, prompt din partea umilei vînzătoare de bilete: așa o fi, domnule, precum spui, da’ la ce să te aștepți de la una ca mine, cînd însuși marele Eminescu a scris celebrul vers „Cobori în jos, Luceafăr sfînt!…”?
Putem, oare, să nu-i dăm dreptate?! Constatăm, cel mult, spre împăcarea noastră cu destinul, că redacțiile se află sub imperiul limbajului taxatoarelor de autobuz; nu pentru că gramatica le-ar fi interzisă, ci din cauză de grabă, de stres, de… superficialitate ori de lipsă la lecțiile de gramatică din școală…
Iau în vîrful condeiului acest aspect minor/major fiindcă mi-am amintit de corecția gramaticală pe care a ținut să mi-o servească primul meu secretar de redacție, Sergiu Filerot, la „Flacăra Moineștiului”. Era într-o seară, se definitiva ediția proximă în care urma să-mi apară o însemnare despre eclipsa de lună ce tocmai avusese loc. Aveam o pagină „magazin” – adică cu de toate pentru toți cititorii și eram convins că dau lovitura prin cunoștințele mele de astronomie. Tinereți necugetate! Aud ușa biroului deschizîndu-se și în chenarul tocului văd profilîndu-se făptura scundă, dar corpolentă, a secretarului, cu arătătorul mîinii drepte îndreptat spre mine și făcînd gestul de „vino-ncoace”… Mă duc. Pe birou, manuscrisul meu. Ia-l, îmi zice șeful, mai vezi-l odată! Pun mîna pe cele două foi, revin în birou, recitesc textul, operez vreo două modificări așa, ca să fie, și mă prezint la el. Bosul – despre care cred că nu-și dădea jos ochelarii cu lentile groase nici cînd mergea la toaletă, își aruncă privirea spre manuscris și mă expediază scurt: mai vezi-l odată! Mă retrag fără replică, o iau cu lectura de la capăt, șterg, adaug, pun virgule, scot virgule… Nici un rezultat: secretarul mă expediază din nou. Organizez ad-hoc o letocică (un fel de brainstorming, o ședință scurtă de „cap limpede”) cu cei cîțiva colegi aflați la acea oră în redacție, își dau și ei cu părerea, schimbăm, modificăm. Același rezultat. Reacția secretarului rămîne implacabilă. Entuziasmul meu a coborît deja la cota zero. âi spun șefului: nu-mi cade fisa, renunț la articol… S-o crezi tu, îmi răspunde Sergiu Filerot; materialul e bun, îmi place, e programat și va apărea. Mai vezi-l odată! âl iau, îl sucesc, implor Providența, invoc numele Fortunei și, într-un tîrziu, mă străluminez: chiar pe primul rînd al manuscrisului o virgulă trona, autoritară, între subiect și predicat. O scot urgent cu un strigăt de triumf, precum un vînător la doborîrea vînatului: a mea ești, împielițat-o! Aș strivi-o sub tălpile pantofilor, dar nu știu cum să procedez. Triumfător, dau buzna în fief-ul secretarului și-mi strig victoria: s-a făcut!… Aceiași ochi intransigenți privesc același manuscris, doar cu o virgulă mai puțin. Vine și răspunsul: ai văzut, dacă ești atent?! Are dreptate, nu-s deloc supărat pe el, ci pe mine, și ce-i drept nu-i cu bănat. Dar mă-ntreb, acum: ce-ar trebui să facă un secretar de redacție de astăzi cu mareea de virgule puse aiurea pe textele propuse publicării? Neasumîndu-mi riscul vreunui răspuns tranșant, voi încheia acest episod cu accente umoristice – moralizatoare citînd propunerea unuia dintre colegii din vremuri de demult: pentru a nu ne mai împiedica de ele la tot pasul punîndu-le și unde trebuie, dar și (mai ales) unde nu trebuie, eu zic că ar fi bine să le excludem complet din texte, iar la sfîrșitul fiecărui manuscris să (dactilo)grafiem două – trei rînduri de virgule, de unde să-și ia cititorul atîtea cîte dorește și să le pună unde trebuie, după propria-i chibzuință…
Merită să medităm și la această posibilitate, nu credeți!? „casele mari”. Un exemplu: taxatoarea dintr-un autobuz supraaglomerat își stresează

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!