Schimbarea la față

De ce nu mor CAII cînd vor „cîinii”!

Un om de spirit, cam sătul de contemporanii săi, zicea odată: „cu cît îi cunosc mai îndeaproape pe oameni, cu atît îmi iubesc mai mult cîinele”. Trebuie totuși să venim numaidecît cu precizarea că sînt OAMENI și „oameni”, tot astfel cum sînt CâINI și „cîini”! Nu va fi vorba aici despre OAMENII și CâINII care se scriu cu caractere mari, înțelegînd prin aceasta pe acei reprezentanți ai celor două specii demni de stimă și dragoste!
îndeobște se consideră că un „cîine rău” este un cîine foarte „bun”, util, credincios stăpînului, dar un „om rău” este o bestie, mai ales cînd e asmuțit asupra „oamenilor buni”. Un „cîine dresat” este un animal adorabil, plin de farmec, în vreme ce un „om dresat” (să facă sluj și alte felurite servicii) este un… „cîine lamentabil”! Cîinii (cu precădere maidanezii!) se strîng în formațiuni, mișcări, partide, alianțe, împănate toate acestea cu/de „javrele de uși multe”, numiți mai pe omenește lătrători de profesie ori „pui de cățea”.
Bine-bine, dar „de ce nu mor CAII cînd vor „cîinii”?!
Calul (generic) este o făptură elegantă, respirînd forță, energie, grație. De aceea grupurile statuare înfățișînd mari conducători de oști de altădată îi prezintă pe aceștia stînd pe cai și nu pe cotarle! Majestuos, senin, prietenos, CALUL ar simboliza (cînd nu promovează și el la rangul de „gloabă”!) principiul binelui și al frumuseții. Rostul javrelor (al cîinilor „cîinoși”, altfel zis… omenoși!) este acela de a lătra și mușca în stînga și în dreapta, iar cînd lătrașii în chestie sînt și turbați, consecințele pot fi extrem de neplăcute. Personal am o părere bună despre cîinii-CâINI, ca specie, chiar și despre îmbîrligații vagabonzi, atîta vreme cît, luați cu binișorul, te poți, cîine-cîinește, pînă la urmă, înțelege cu ei ca… oamenii! Cînd însă e vorba de șarlele cu chip oarecum omenesc, se impun oarecari rezerve. E lucru demonstrat: javrele „cu experiență” asmut cățelandrii tineri împotriva CAILOR, închipuindu-și, jigodiile băloase, că superbele cabaline vor bate în retragere la hămăitul haitelor flămînde. Zicerea cu „nu mor CAII cînd vor cîinii”, Nichita Stănescu, poetul „necuvintelor” noastre, ar fi auzit-o din gura unui hîtru, a simțit miezul gustos al cugetării înțeleptului și ne-a dăruit, generos cum n-au fost mulți (ca un „cal albastru”) această perlă de gînd românesc spre a o invoca ori de cîte ori pornirile gregare, agresive, vulgare, primitive, sfertodocte cată să violenteze SPIRITUL,”spiritul de finețe”, superior, tolerant, cultivat, al OAMENILOR. Cer iertare rasei canine pentru îndrăzneala de a le fi luat unora numele în deșert! Ei, CâINII, știu prea bine de ce nu mor caii cînd vor unii dintre acei nedemni de numele de… CâINE! Parafrazînd pe omenește sentința bătrînului înțelept, vom spune că nu pier OAMENII BUNI cînd vor ticăloșii, paranoicii, neoamenii aduși pe val, de hazard, în fruntea bucatelor! Trebuie sunată o dată pentru totdeauna „deșteptarea”, ca lumea să nu mai încapă din nou pe labele unor cîinoși răi și fără știință de carte, brute fără lucruri sfinte, golani nelegiuiți, spurcați de viciul murdar al politicii fără nici un DUMNEZEU, ca nu cumva într-o bună, tristă zi, să moară CAII cînd vor „cîinii”! Ar fi păcat de Dumnezeu, pentru cît de dureroasă este în fond această aventură cu numele de viață!… (Calistrat COSTIN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!