Spovedania

Nicoleta BICHESCU

„Am fost informator!”. Studentul Brînză, din anul al IV -lea de la Facultatea de Chimie Industrială din Iași, lasă în jos capul și privește în pămînt. în imensul hol de trecere între două cămine, cîteva sute de studenți așteaptă cu sufletul la gură spovedania. Se lasă o tăcere apăsătoare. „Sînt dintr-un sat din Botoșani. Tata a murit cînd aveam cîțiva ani. Mama lucrează la CAP și mai am doi frați mai mici. Am dat și eu treaptă, am vrut să merg la liceu. Am intrat printre primii. într-o seară, la internat, a venit un bărbat, îmbrăcat în costum. M-a luat pe hol și mi-a explicat că pot cîștiga cîteva sute de lei pe lună, dacă îi spun ce discută colegii mei. Am acceptat. M-am gîndit la frații mei, la mama, poate mi-a fost frică”. „Și după aia, cînd ai crescut, de ce ți-ai dat colegii în gît? Te-am văzut eu cum veneai cu bani, deși erai sărac”, sparge cineva tăcerea. „Lasă-l să vorbească!”, se aude un cor de voci. Studentul Brînză își duce povestea la capăt. Pune din nou capul în pămînt și așteaptă. în furia lui ianuarie ’90, orice reacție este posibilă. Cineva are curajul să schițeze un început de bătaie din palme. Se raliază și alții. Cu capul în jos, studentul Brînză trece printre colegii care, timid, îi aplaudă curajul.

Episodul relatat este real. L-am urmărit, cu genunchii la gură, de pe scările căminului. L-am revăzut apoi de zeci de ori pe studentul Brînză pe aleile complexului studențesc sau pe culoarele facultății. Și, în curățenia celor 20 de ani, la fel ca și alții, nu m-am mai uitat la studentul Brînză ca la cel care și-a turnat colegii, ci ca la cel care a avut curajul să recunoască faptul că și-a turnat colegii. Un act de bărbăție, mai ales în vremurile tulburi de imediat după revoluție, cînd goana după informatori se putea transforma în măcel. Nu știu ce s-a mai ales de studentul Brînză. Sînt însă convinsă că a început o altă viață, după ce a mărturisit că lipsurile l-au împins să devină omul Securității. în 16 ani, cîți s-au scurs de atunci, cazuri similare cu ale studentului Brînză au fost izolate. Alexandru Paleologu, tatăl ziaristului Dan Turturică, și or mai fi fost cîteva zeci, poate sute. Insuficient, însă.

Lașitatea, teama de a pierde avantaje sau recunoașterea celor din jur au fost mai puternice decît dorința de purificare. De 16 ani, lupta cea mare se dă pentru a ascunde dosare, nume, colaboratori. De 16 ani, dosarul a fost unealtă de șantaj împotriva opoziției, în mîna celor de la putere. Unii s-au acoperit pe alții. Multe urme s-au șters. Puterea înseamnă avantaje, funcții, bani. Puterea place. Oamenii politici se desprind cu greu de ea, chiar dacă au în spate un trecut care nu-i onorează. Clasa politică colcăie de colaboratori sau informatori ai fostei Securități. De 16 ani, România stă în loc, prinsă în aiuritoarea luptă a dosarelor. Dacă „punctul 8” al Proclamației de la Timișoara ar fi fost aplicat la vremea lui, poate că altfel ar fi arătat astăzi România. Acum se vorbește despre o lege a lustrației. Tîrziu, dar, poate, niciodată nu e prea tîrziu pentru a o lua, de fapt, de la capăt.

Ieri mi-am adus aminte de studentul Brînză. De gestul lui, periculos și rar. Și ne-a venit în minte o idee. „Ziarul de Bacău” vine cu o provocare. în Săptămîna Patimilor, acordăm spațiu în cotidianul nostru oricărei persoane care simte nevoia să mărturisească. Sîntem dispuși să publicăm poveștile celor care au colaborat în vreun fel cu fosta Securitate și care vor să își asume trecutul. Sîntem convinși că nevoia trebuie să pornească din interior, nu trebuie neapărat reglementată de legi. Am aprecia orice spovedanie și am privi-o ca pe un pas spre epurare morală. Nu intenționăm în nici un fel să transformăm demersul nostru într-o campanie de delațiune. Vremea „vînătorii de vrăjitoare” e dusă. Dar vremea unei așezări, fie și morale, a societății, e abia la început.

Nu ne așteptăm la minuni. Sîntem aproape convinși că numărul celor care își vor deconspira păcatele trecutului, pentru a se împăca în primul rînd cu ei, va fi foarte mic sau inexistent. Un singur om dacă va avea acest curaj vom considera, însă, că scopul nostru va fi atins. Și că, în loc să tremure că „Legea lustrației” va trece sub o formă sau alta prin parlament, cineva va prefera să se uite cu demnitate în oglindă. Dacă acest lucru se va întîmpla, atunci mai putem încă spera., la internat, a venit un bărbat, îmbrăcat în costum. M-a luat pe hol și mi-a explicat că pot cî

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!