Lumea românească

Violența ca mod de viață

Vasile PRUTEANU

Percepția publică a parlamentarilor noștri, cum că sînt niște bule, nu mai trebuie demonstrată. A devenit o axiomă. Surprinzătoarea Lege a lustrației, ca și cele ale CSAT privind „proasta guvernare” legitimează cu vîrf și-ndesat pe tipul de politician-mîrlan ieșit din cotloanele subsolului la vedere pe scena publică. Din păcate, el nu provoacă nici rîsul, nici aversiunea sau revolta electoratului. Dimpotrivă, genul de politicieni fățarnici, fără cuvînt, fără principii creștine sau laic-morale, grobieni și adepți ai mitocăniei grosiere par a se impune ca modelele cele mai robuste și mai iubite de către o populație în bună măsură dezorientată. Efectul acestei stări de fapte este că în România s-a instaurat un surd regim al violenței, al luptelor necruțătoare pentru puterea unor inși ce își cred ființa lor imperială și îndreptățită să comită orice abuz în numele dreptății pe care singuri și-o dau. în consecință, elaborează și propun legi ce nu au nici o legătură cu viața de zi cu zi a cetățeanului – an de an tot mai grea și mai apăsătoare. Asta generează o scîrbă profundă și un soi de violență în gîndire și în comportamentul de zi cu zi: un mod de viață. Ion Iliescu a dat primul semnal al violențelor chemînd minerii să planteze flori în capul bucureștenilor cu bîta și tîrnăcopul. Următorul l-a dat Traian Băsescu, cu turbulențele și zîzaniile ce au dus la eliminarea definitivă de pe eșichierul politic al PNȚCD; un partid ai cărui lideri, bătrîni și umiliți de anii grei din închisorile comuniste, nu mai puteau conduce o țară înrobită nostalgiilor totalitariste. Alt semnal l-a dat tot Traian Băsescu, hărțuit fără cruțare de un guvern și o coaliție de el însuși gîndite. Teamă mi-e că un alt partid istoric (PNL) ar putea avea soarta PNȚCD, spre marea bucurie a FSN-ului renăscut sub conducerea PD, agrementat cu PSD, PRM, PNG și PC. Pare o soluție ce se profilează tot mai vizibil la orizont.
Trezirea noastră din coșmarul urii și intoleranței ar trebui să înceapă cu Legea lustrației, întîrziată fatal cu un deceniu și jumătate. Dar aceasta riscă să devină cel mai dezagreabil act de injustiție politică din postcomunism. Așa cum e formulată, pe categorii de lustrați, pune semnul egalității între un torționar și un coregraf sau folclorist, de pildă. Ar fi un fel de lustrație a lui Gică Petrescu, spre exemplu, că tot a cîntat el „cincinalul în patru ani și jumătate”, ocolindu-l pe compozitorul odioasei melodii corale „Partidul-Ceaușescu-România”. Lustrația ar fi fost condiția necesară încă din ’89 pentru eliminarea foștilor nomenclaturiști și securiști, mai înainte ca aceștia să fi făcut tot ce au vrut în această țară și să fi devenit ceea ce sînt: afaceriști de succes, rectori de universitate (vezi Aurelian Bondrea), parlamentari abuzivi și violenți (Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Dumitrașcu, Nica, Nicolaescu etc.). Largile epurări preconizate de Legea lustrației nu țin cont de ceea ce, istoric, au însemnat crimele comunismului, de faptele judecate și condamnate. S-au propus criterii de epurare, nu categorii de funcții care au ordonat sau comis fapte abominabile sau de violare a drepturilor omului. Tare mă tem că nefăcîndu-se cazuistica judiciară, penală a faptelor ce intră în categoria crimelor sau abuzurilor comunismului, legea va fi neconstituțională. Nici un vinovat nu va putea fi lustrat. Mii de procese se vor duce la CEDO, plătite apoi tot de contribuabili, căci nu poți interzice drepturile cuiva fără o sentință judecătorească. Cum nu au fost lustrați Putin sau Kwasniewski (nici măcar Miloșevici fără un proces care să-i dovedească vinovăția), nici în România nu se va întîmpla. E o lege tardivă, ilogică, făcută anume pentru răfuieli violente între palatele Cotroceni și Victoria. Asemenea și legea ce prevede „reaua guvernare”, copiată de la americani pentru desele situații de criză din țările Lumii a Treia. Se încearcă răsturnarea premierului printr-o lege ce ar inversa rolul CSAT-ului cu cel al Parlamentului. E o haiducie la drumul mare, dublată de mitocănia zilnică a vadimilor, a becalilor, dragomirilor.
Cheful de harțag perpetuu nu se potolește nici măcar acum, în Săptămina Mare, cînd pîinea și viața de zi cu zi ale oamenilor ar trebui să primeze în actul politic. Mă derutează recentul sondaj care relevă că 80 % dintre români se duc la înviere, doar 17 % frecventează Biserica și doar 12 % sînt credincioși cu adevărat lui Hristos. Ori, pîinea oamenilor a fost o problemă pentru Mîntuitor, El înmulțind-o ori de cîte ori a fost nevoie. Gînditorul rus Nikolai Berdiaev a subliniat că „pîinea (subînțeleasă ca viață de zi cu zi a oamenilor) este pentru mine, ca ins lacom și mereu nemulțumit, o problemă materială. Dar pîinea aproapelui meu nu mai e o problemă materială ci o datorie spirituală”. Să luăm aminte la schimbarea de registru tonal: cînd sînt în joc eu cu nesațiul meu, cîrcotaș și pofticios, pîinea e o problemă. Cînd pe mine, ca politician, mă preocupă „pîinea aproapelui”, problema devine datorie, saltă de pe tărîmul material pe cel spirituial. Fie ca acest mod de gîndire să lumineze pe conducătorii României spre desferecarea noastră din cătușele întunecimii, violenței, trufiei și interesului personal pus mai presus de orice. Să ne rugm Mîntuitorului în Săptămîna Patimilor Sale: Biruitorule al beznei, scoate-ne din îngusta și neagra dezorientare și violență unde singuri, de proști și răi ce sîntem, ne-am înzidit cu voie sau fără de voie, ca într-o pușcărie a minții și inimii.ără cruțare de un guvern și o coaliție de el însuși gîndite. Teamă mi-e că un alt partid ist

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!