Adevărata cale

Un articol de mare interes, pe care de altfel l-am și remarcat, apărut în această pagină de opinii, m-a determinat să vin cu punctele de vedere ce urmează. Este vorba de „Partidul și Creatorul unic” semnat de reputatul analist Catinca Piper. Apreciindu-i valoarea și stilul original de abordare, țin să precizez încă de la început că nu putem amesteca politicul cu adevărata credință și nici nu putem pune pe același plan, cu atît mai puțin la un nivel inferior, Ortodoxia față de celelalte religii, sau mai bine-zis față de celelalte ramuri ale creștinismului mondial evidențiate de domnia-sa: catolicismul – considerat creștinismul modern și protestantismul – care definește creștinismul postmodern.
Parcă tot mai des asistăm la redefinirea unor texte religioase la prezentarea lui Hristos în diferite lumini antropologice sau cultural-antropocentriste de către diferiți autori sau oameni „de cultură”. Aceasta nu este altceva decît consecința creării unei imagini a lui Dumnezeu de către „creștini” după chipul și asemănarea lor sau a patimilor lor, ca și imaginea creată de unii „credincioși” fără-de- Biserică sau atei care vor să facă așa-zisă cultură de calitate; în esență – pentru cu totul alte scopuri decît pentru cele religioase. Oricum, după cum afirmă și unii istorici teologi, prima vină aparține Creștinismului occidental secularizat sau istoric, după cum îl numea Mircea Eliade.
Mai mult ca oricînd se încearcă – mai cu seamă prin scrierile și filmele postmoderniste – să se diminueze rolul sacru al religiei în lume, prezentîndu-ni-l pe Hristos pe scenă. Nu cu mult timp în urmă nu se îngăduia cu nici un chip ca Iisus să fie în vreun fel dramatizat pe scenă, întrucît un actor nu poate decît să-și ofere propria interpretare strict omenească, iar Hristos este Dumnezeu. Deși este posibil ca în Ortodoxie să nu existe un canon precis în acest sens, întreaga viziune creștin-ortodoxă este cumva împotriva acestei practici. Mai mult, pînă acum cîțiva ani și catolicii, dar și protestanții – s-ar fi îngrozit la ideea vreunui actor în rolul lui Hristos. Acum, însă, a devenit un lucru obișnuit și nu numai în contexte religioase, dar și în contexte aflate departe de tărîmul religios. Godspell (Vraja lui Dumnezeu), Jesus Christ Superstar sînt niște parodii blasfemitoare ce aduc în fața publicului un Iisus în formă seculară. Este simptomatic pentru vremurile noastre, deoarece prezintă chiar și celor necredincioși o oarecare imagine a lui Hristos, astfel încît în momentul venirii lui Antihrist ei vor spune că au mai văzut ceva asemănător și că, într-adevăr, el trebuie să fie. în nici un caz nu putem nega importanța covîrșitoare a Ortodoxiei, ci mai degrabă putem reliefa încercările repetate de-a lungul vremurilor de a înlătura, de a elimina Ortodoxia din rîndul celor mai iubite religii. Aș dori să reamintesc distinsului coleg-autor că încă din secolul al XII-lea – văzîndu-se independentă de Bisericile din Răsărit, Roma a început să fie pătrunsă de o serie de inovații care au cuprins întreaga viață, pînă cînd a devenit – de-a lungul veacurilor – tot mai diferită de Ortdoxie, de Biserica ei primară.
Duhul lumesc din Occident a făcut posibilă renașterea păgînă, care a dus la depărtarea Bisericii romane de adevăratele practici ale Bisericii primare – cea mai semnificativă dintre inovații fiind practica „indulgențelor”, mai ales ideea vînzării lor – fapt care a produs „Reforma protestantă ce a respins treptat aproape toate tradițiile creștine vechi, precum și diverse superstiții și practici ipocrite cărora se presupune că se împotriveau” – așa cum scria, într-o lucrare a sa un alt prelat, cercetător în ale teologiei. Sigur că reforma protestantă a produs reacția ce a purtat numele de Epoca Luminilor (secolul XVIII), care a respins pe de-a-ntregul religia și a încercat să întemeieze o viață bazată pe rațiunea umană sau pe bunul simț. Civilizația actuală preia conceptul, îl asimilează și încearcă să trăiască pe astfel de principii. De aici și marile erori umane precum comunismul – pe care Soljenițîn îl consideră cea mai consistentă formă de încercare de a face viața de pe pămînt să se potrivească exclusiv ideilor umane, respingîndu-le pe cele înălțătoare, ale lui Dumnezeu. Dacă Roma și-ar fi părăsit de la început Ortodoxia și nu s-ar fi produs marea schismă, istoria ar fi fost cu totul alta. Probabil că nu am fi ajuns la declinul religiei într-o societate modernă marcată de individualism, în democrațiile caracterizate tocmai prin secularizare și dezvrăjire, motive teoretice care îndeamnă la eliberarea imediată de tradiții și norme religioase. Pentru foarte mulți materialiști ai zilelor noastre Hristos este revelatorul celei mai înalte morale pentru umanitate, iar dogmele creștine au o valoare îndeosebi simbolică. Dificultatea credincioșilor liberali, adepți ai lumii materiale, este aceea a limitelor. Unde trebuie să ne oprim? Căci rațiunea modernă cel puțin într-o primă fază aruncă bănuieli asupra întregului credințelor și practicilor religioase. Religiile – spun ei – afirmă și săvîrșesc un anumit număr de lucruri pentru cutare sau cutare motiv „nobil”. în fapt, este vorba de dorința de subjugare (Marx), de frica de viață (Nietszche), de nevoia infantilă de protecție (Freud), care le călăuzesc. în fața acestor critici care au reprezentat o provocare intelectuală fără precedent se întîmplă adesea ca un segment de credincioși să reacționeze puternic și să se refugieze dimpotrivă într-o lectură literară a Bibliei, într-o supunere rigidă și aproape totală față de dogme și într-un refuz de principiu a tot ceea ce este modern. în final, chiar și Biserica Catolică – cea care a opus multă vreme o rezistență înverșunată față de pătrunderea modernității, recunoaște oficial eficiența „dialogului” cu lumea modernă, precum și necesitatea unei aggiornamento (termenul unui Papă care înseamnă „aducere la zi”) a Bisericii. Astfel, din ce în ce mai mulți catolici „cad la învoială” cu societatea modernă în care trăiesc, în timp ce peste toate modernitățile se așează Ortodoxia – dreapta credință, dreapta slăvire pentru Adevărul pe care l-a propovăduit Hristos și la care se convertesc din ce în ce mai mulți credincioși, în ciuda atîtor religii care există în lume. Cea mai bună pildă este cea a părintelui Serafim Rose, care spunea: … „Prin expunerea mea la ortodoxie și la ortodocși am început să conștientizez o idee nouă: Adevărul nu era doar o idee abstractă, căutată și cunoscută de către mine, ci era ceva personal – chiar o Persoană – căutată și iubită de către inimă. Și astfel L-am întîlnit pe Hristos”. Sau, cum spunea părintele Papacioc: …”Deci Adevărul: Eu sînt Calea, Adevărul și Viața; și noi (ortodocșii) respectăm Adevărul care este Hristos, n-am schimbat nimic în practică, s-au stabilit și pozițiile dogmatice prin Sinoadele Ecumenice și am respectat lucrul acesta. Acestea s-au făcut și împreună cu catolicii de astăzi; ei s-au despărțit, dar la 787 (Sinodul VII Ecumenic, pentru apărarea Icoanelor) noi am fost împreună; mai departe nu ne putem da după fiecare bătaie de vînt”.
Probabil că, în general, Creștinismul a ajuns într-un punct critic. Dar eu cred că Ortodoxia ne va arăta cu adevărat calea, pentru că ea este cea mai puternică structură spirituală, deplină, autentică și universală, cea care oferă realizarea omului din tine. (Romulus Dan BUSNEA)ții și practici ipocrite cărora se presupu

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!