Cu aproape jumătate dintre locuitori plecați la muncă în străinătate

Comuna Prăjești se înfrățește cu orașul italian Stia
• patru sute de locuitori ai comunei băcăuane trăiesc și muncesc numai în orașul din Regiunea Firenze

Despre românii plecați la muncă în străinătate au curs râuri de cerneală. Cohorte de oameni care au găsit o pîine mai bună pe alte meleaguri au părăsit România în ultimii 10 – 12 ani. Sînt localități din care oamenii au plecat „în masă”, unii după alții, chemați de mirajul Occidentului mai bogat, dar și de rosturile mai bune pe care alții, din famiile lor, dintre vecini sau prieteni și le-au făcut. Numai în județul Bacău, asemenea situații se văd în satele de pe Valea Siretului, de la Răcăciuni pînă la Nicolae Bălcescu, în Pîrgărești, pe Valea Trotușului, ori în Lespezi, pe Valea Bistriței. Dacă, întîmplător sau nu, cei mai mulți „stranieri” aparțin comunităților catolice pare de înțeles, vizavi de confesiunile religioase ale Apusului, constituirea de veritabile comunități de români în unele zone din străinătate este încă o noutate. Este și cazul a circa patru sute de oameni din Prăjești, stabiliți în orașul Stia, regiunea Firenze Arrezo.

Numele orașului Stia l-am aflat, întîmplător, chiar de la unul dintre prăjeșteni. Ar fi vorba – spunea omul – de un proiect de înfrățire între localitatea din județul Bacău și orașul italian de la conflența rîurilor Arno și Staggia, tocmai pe motiv că vreo patru sute dintre românii din Prăjejști trăiesc de ani buni în Stia, o localitate care, ca populație, nu întrece cu mult comuna băcăuană: 3.000 la 2.500 de locuitori, în una și în cealaltă. M-am prezentat la Primăria Prăjești, unde am aflat de la primarul Eugen Antica de peste 1.000 de consăteni ai săi care au luat drumul Italiei, în ultimii 15 ani. „Lucrurile sînt clare – spune primarul. Avem 40 la sută dintre prăjeșteni în această țară, iar cei 400 de români de la noi care trăiesc de atîția ani numai în Stia însemnă atît de mult, încît nu a fost nici o problemă nici la noi, nici la autoritățile de acolo, să punem pe picioare un proiect de înfrățire între localități. Ni se pare firesc, atîta timp cît avem atîtea în comun, iar tot ceea ce rămîne de făcut este să stabilim primele contacte, să ne vizităm, să ne cunoaștem și, poate, să punem ceva la cale în comun. Inclusiv pe plan economic”.

Sărăcia i-a dus pe români în lume

Comuna Prăjești are un singur sat, întins pe dealurile din dreapta Siretului. Rîul curge unduit, lipit de coapsa satului ca un șarpe care a dat de căldura omului. La viiturile mari, rupe din maluri și taie din ogoarele sătenilor. Prăjeștenii au trăit, de cînd sînt, din agricultură. Puțină și săracă, și mai săracă după ’90, după ce s-a distrus tot ce se agonisise pînă atunci: grajduri de animale, secția de mecanizare, CAP-ul cu ferme cu tot, plantații de vii și livezi. Totul s-a ras, ca în palmă. Drumul spre Prăjești, din Traian, ar spune multe dacă ar avea gură. De pe el se văd, tot ca în palmă, și Lunca Siretului și dealurile golașe. Spart ca pe calea ferată, drumul tot spune ceva, dar primarul comunei noi ridică din umeri neputincios: „N-avem ce-i face, e drum județean și nu putem băga un leu în el. Iar de la județ, după cum se vede!”. De cum intri, însă, în sat, ochii ți se lipesc tot mai des de semnele lăsate de cei plecați. „Oamenii stau numai cu gîndul acasă – mai spune Eugen Antica. Au aici familii, copii. Trimit bani, vin și ei odată pe an, în august, și au început să se chivernisească. Sînt mai bine de 150 de vile, în toată puterea cuvîntului, alte zeci de case au înflorit an de an, iar peste tot vezi ori o casă în construcție, ori o temelie pusă pentru asta”.
La Prăjești am ajuns în Săptămîna Mare a catolicilor. Chiar în Vinerea Mare. Mă așteptam să văd „stranieri”, multe mașini cu număr de Italia. Dar, mai nimic.

Cu ochii pe capra vecinului

Pe Eugen Antica îl iau cu mine, pe ulițele satului. Este om de-al locului și îi cunoaște pe toți. Am vrut să văd mai multe case noi și semne ale schimbării aduse tocmai din însorita Italie. Poate și ceva investiții cu bani străini, cîștigați românește. „Nu sînt prea multe – aflu, din capul locului. Oamenii și-au durat, în primul rînd, cîte o casă”. Pornim, însă, chitiți să-l cunoaștem pe unul care s-a întors în sat, după 13 ani, și a pornit o afacere. Urcăm pînă la Ionel Solomon. Firma lui este un soi de restaurant și băcănie, dotată cu sală de discotecă și pistă de popice, cu mese de tenis și teren de sport în aer liber. „Complexul de recreație” al lui Solomon e încă în construcție. âl găsim pe întreprinzător la fața locului. Om tînăr, 39 de ani. A muncit cu familia în străinătate. A fost șofer și cîte altele, după cum s-a cerut, a pus ban lîngă ban și a pornit la treabă, acasă. Pînă ne prezentăm, tace, dar nu durează mult și se revarsă, dintr-odată, ars de un foc mocnit. „Am venit acasă astă vară – spune el -, dar aș pleca înapoi chiar acum. Am cheltuit trei miliarde numai să încep afacerea asta, dar am și dat cu fruntea de realitate. Nu se merită, ascultați-mă pe mine! Nici după cum sînt croite legile la noi, dar nici după cum se poartă oamenii. Am crezut că s-au mai schimbat, dar nimic nu se vede”.
âl privim ca muți, ce să-i spunem! Vedem la fața locului ce se întîmplă și aflăm multe despre concurenții lui Solomon, despre celebra „capra vecinului” și despre golănimea de care nici o localitate nu cred să fi scăpat.

Muncă la cataramă și printre străini, și acasă

Trecem mai departe, prin sat. „Mai sînt destule de făcut” – spune primarul, fără să-l întreb. Fotografiez case noi, frumoase. Unele chiar cochete, altele imense. La o poartă iese Nița Antiu. Are doi copii plecați în lume, pe Daniel, în Italia, și pe Geanina, în Franța. Mă ițesc peste gard și văd, în curte, vila încă în lucru, cu două etaje, dar și acareturi mari. Mamei îi lucesc ochii a jale cînd vorbește de copiii ei. E mîndră de casă, dar crede că-i prea mare. „Cînd o mai termină? – se întreabă ea. Am pus și noi umărul. Băiatul a muncit pe ruptelea, i-au sărit genunchii și are și o mînă sucită”.
De pe deal vedem alte acoperișuri noi, gospodării la fel. în vale, se profilează un atelier de tîmplărie, lîngă el o temelie de casă abia în turnare. E casa lui Ștefan Burcă. Plecat cu tot cu copii în Italia. Mama, Elena, are o mînă în ghips, dar stă cu ochii pe meșterii care vin la lucru. âmi dictează o listă întreagă cu numele nepoților plecați printre străini. âi așteaptă, dar pînă la vară e mult. Atelierul de tîmplărie aflu că este al lui Eugen Dămătîrcă, un fin de-al primarului. O hală în spatele casei, gata să primească utilajele. Dăm binețe cîtorva trecători și ne întoarcem în fața Primăriei, și ea improvizată acum în trei camere ale dispensarului uman. „Avem nevoie de multe – spune, iar, primarul din Prăjești -, de aceea sperăm că înfrățirea cu italienii ne va ajuta mult”. (Petru DONE)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!