Ce au unii cu „italienii”?

Claudiu BOANGIU

Un amic alături de care împărtășesc amintiri din clasele primare a revenit în țară, ca în fiecare dintre ultimii zece ani, din Italia. Omul muncește cinstit, alături de soția care l-a urmat pe calea către propusa propășire a familiei. Au și o puștoaică de șase anișori, o dulceață de copilă nestîmpărată și pusă mereu pe întrebări. O întrebare a avut și tatăl ei, una la care, vreme de cîteva zile, nu am fost capabil să-i dau un răspuns „rotund”: „De ce ne tratează cei de-acasă altfel decît în urmă cu cîțiva ani, mai rece și mai răutăcios, parcă, de la an la an, de parcă le-am fi făcut ceva rău?”. Am presupus, împreună, că o fi vorba despre dușmănia ascunsă a celor care nu au avut curajul să se despartă de salariile mizere de acasă și să plece la muncă în lume, pentru un bănuț în plus. Că e manifestarea inconștientă a ostilității celor care își doresc să moară capra vecinului, pentru a se bucura cu sadism de întristarea megieșului, nu să aibă și ei una, de care să se ocupe. Pe scurt, că-i doar pizmă născută din neputință și ochiul neprieten al celui care se crede și se simte mai sărac. într-o oarecare măsură, e posibil să fi dat un răspuns cu sîmbure de adevăr. Dar am aflat, fără a o dori cu tot dinadinsul, și alte motive care îi îndeamnă pe unii să nu-i prea aibă la inimă pe „italieni”.

La terasa la care îmi mai petrec cîte una dintre serile libere, am constatat că la cele patru mese neocupate erau puse cartonașe cu „rezervat”. Chiar sub ochii mei, șeful de sală a refuzat să cedeze vreun loc celor două familii de „italieni” aflate înaintea mea – opt persoane, cu tot cu copii – așa că am dat să mă retrag. însă ospătarul m-a întors din drum și m-a rugat să-mi aleg o masă, pînă îmi aduce meniul. Am luat loc și am așteptat. L-am întrebat de ce i-a refuzat pe oameni, atunci cînd a revenit. „Ăștia mă plimbă de șapte ori cu o pizza, ba că nu-i făcută, ba că-i prea făcută. La fel îmi fac și cu salatele, și cu fripturile. Mă țin din treabă cîte două-trei ceasuri, le fac toate hatîrurile, iar la sfîrșit îmi plătesc la leuț și nici nu fac consumația de pe lume. Ciubuc, ioc!. Numai fițele-s de ei!”, s-a explicat tînărul. Mănînc în localul respectiv de cîțiva ani buni și nu am avut ocazia a mă plînge, așa că am înclinat să-i dau dreptate. Chiar dacă „dincolo” un ban se cîștigă greu, la noi, ca și în alte țări mai civilizate ca a noastră, bacșișul e aproape obligatoriu. Mai nou, aflu că Primăria Bacău face bani buni din amenzile aplicate „italienilor”, care-și parchează mașinile pe unde apucă, în special pe puținul spațiu verde, și își aruncă molozul din locuințele pe care le modernizează acolo unde le vine mai bine, în nici un caz acolo unde trebuie. Și mai și recunosc ei, „stranieri”-i, cu seninătate, că „afară” nu ar face așa ceva, pentru că amenzile „ustură”. Așadar, acolo nu s-au civilizat, ci s-au supus normelor de teama penalizărilor. Mai aud și despre accidentele în care sînt implicați pe șoselele țării, unele cu urmări dezastruoase. Nici asta nu-i o problemă, pentru că au bani de amendă sau de o eventuală șpagă. Cam astea-s cele ce mi-au ajuns la urechi, fără a face vreun efort în direcția asta, în ultimele zile. Or mai fi multe altele, iar „italienii”, cu siguranță, nu-s toți la fel. Dar românul are obiceiul de a judeca „la grămadă”. Iar un răspuns cu cap și coadă la întrebarea amicului stabilit în Italia tot nu am găsit. de parcă le-

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!