Avantajat de faptul că este ființă gînditoare, omul a făcut întotdeauna deosebirea între alb și negru, între bine și rău, între slab și umflat, între geniu și prost și între frumos și urît. De pildă, artiști plastici dotați cu har au creat opere nepieritoare încă din Antichitate, încîntînd privirile muritorilor de rînd cu acuratețea execuției, unicitatea materialelor folosite, delicatețea detaliilor, proporția dimensiunilor și migala de neînchipuit care a stat la baza nașterii lor. Nu în zadar poporul, în înțelepciunea sa, a elaborat aserțiunea: „Tot ce-i frumos și Celui de Sus îi place”, prin care se subînțelege că și acei… de jos au aceeași satisfacție, de vreme ce sînt semne de apreciere din partea Divinității. Criteriul frumuseții lucrează în toate domeniile, iar ochiul format are proprietatea unică de a discerne între ceea ce este banal, neplăcut și ajunge pîn’ la kitsch, de ceea ce generează admirație, încîntare și merge pîn’ la extaz.
Deoarece politica este o adevărată artă ca toate celelalte și ea, la rîndul său, impune niște reguli stricte, care trebuie să fie respectate de către cei care o practică. De aceea li se poate potrivi ca o mănușă celor utilați cu darul de-a o exersa, dar poate fi și ca o pereche de cizme prea mici și prea strîmte pentru cei ce o folosesc ca niște… ciubote, doar în scopul propriei lor înavuțiri. Primul și cel mai important factor din sumedenia celor ce se cer a fi îndepliniți de către cei ce se ocupă cu acest domeniu subtil este aspectul feței, figurii, sau moacei lor și nicidecum vestimentația, ori linia modernă a acesteia, avînd în vedere că politicienii sînt persoane publice. Această cerință de neocolit se bazează pe faptul că oricare urangutan poate să poarte un costum, o cămașă albă și-o cravată dacă trăiește într-o junglă mai civilizată, însă ele nu-i conferă maimuțoiului o notă de distincție în ochii celorlalte lighioane care să le lase cu botul pe labe. Politicianul trebuie să prezinte o „față comercială” agreabilă și atrăgătoare, cu care să-și magnetizeze susținătorii, precum o vitrină dichisită a unui magazin ce atrage gloata de gură-cască, ori ca o floare al cărei parfum zăpăcește de plăcere o droaie întreagă de insecte. Atenția simpatizanților nu este atrasă de dungile perfect drepte ale cracilor pantalonilor, sau de nodul cravatei, ci de ceea ce se află deasupra acesteia, fiindcă noi, oamenii, nu comunicăm stînd spate-n spate, ci privind direct unul către mutra celuilalt. Așadar, trăsăturile figurilor politicienilor trebuie să fie fine, simpatice și îmbinate într-un ansamblu armonios, astfel încît, prin (supărător de) frecventele lor apariții pe ecran să stîrnească plăcerea și interesul pînă și sugarilor, știut fiind că ei se sperie și bîzîie la vederea unor mutre boccii, ori a unor moace slute. Cele mai bune exemple le oferă demnitarii din țările ultracivilizate, care excelează prin prestanță, frumusețe fizică și maniere elegante, adică tocmai prin acele trăsături care-i ajută să-și apropie adepții.
La noi, cu părere de rău, această regulă nu este încă însușită și, de aceea, pe tărîmul vast al politicii se avîntă tot felul de pocitanii lipsite de farmec personal, ba chiar dezagreabile. Un caz reprezentativ ni-l oferă Miss-chie, alias „Miss Olt”, care face savoarea ziarelor cînd îi apare una dintre cele mai „reușite” poze: probabil că este surprins de o întrebare și, neștiindu-i răspunsul, ridică din umeri și-și crispează figura, creînd impresia că abia se mai abține, fiind în drum către toaletă, de care-l despart numai cîțiva pași.
Mai grav și mai condamnabil este că urîții n-au în stare și o șterg prea des peste hotare, deformînd și mai rău imaginea, deja șifonată, a țării. Cu puțin efort, v-ați putea imagina că o delegație formată din Rodica Stănoiu, Daniela Bartoș, Cozmîncă, Agathon, Șerban Mihăilescu și Bebe Ivanovici, în frunte cu „Miss-chie” ar fi așteptată pe Aeroportul Heathrow din Londra. La vederea lor, după coborîrea din „aeroplan”, șocul resimțit de suita care-i așteaptă ar putea fi sintetizat prin fraza pe care sir John, dîndu-i discret un cot, i-ar spune-o pairului Richard la ureche: „iată, colega, în ce hal de sluțenie a fost în stare regimul comunist să-i aducă pe unii semeni de-ai noștri!”
În plus, fălcile, burțile și gușele celor cinci bărbați de stat (în cîrca noastră) ar putea deruta gazdele, făcîndu-le să creadă că toți românii sînt purtători ai acestor însemne ale bunăstării, îmbuibării și nesimțirii, ceea ce ar reduce substanțial sprijinul lor, pe care-l așteptăm cu gura căscată și cu brațele încrucișate.
Cîrcotașii ar putea protesta împotriva acestor puncte de vedere motivînd că cei vizați sînt nevinovați, fiindcă „fațada” personală nu și-o procură fiecare, ca la piață, după bunul său plac. Au perfectă dreptate, însă dacă dolofanii respectivi ar fi fost convinși de ceea ce le arată oglinda atunci nu s-ar mai fi cățărat pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei, ci ar fi rămas niște anonimi acoperiți de aripa caldă și protectoare a modestiei. Fenomenul se explică prin faptul că Natura face uneori glume nesărate, înzestrîndu-i prin compensație pe unii dintre cei pociți cu cîte-o doză supradimensionată de tupeu, creînd astfel niște obrăznicături ce răstoarnă troaca cu rîtul și care-s rar întîlnite la suta de kilometri pătrați. În mod firesc și dacă ar dispune de-un fir de jenă, aceștia ar trebui să stea mai mult pe-acasă, ca să curețe via, să plivească florile, să dea mei la porumbei, să deseneze, să coloreze și să joace „baba-oarba” cu nepoțeii, pîn-ce-ar da în mintea lor și să iasă din bătătură doar odată cu lansarea amurgului.
Numai în acest fel ne-am pricopsi și noi, în sfîrșit, c-o elită politică formată din femei și bărbați chipeși, merituoși, arătoși, viguroși și la pungă… subțiri! (Philip(s) BITUMINOIU)
Lasă un răspuns