Cap limpede

Un ziarist total

Alături de figurile ilustre, fiecare oraș își are personajele sale pitorești, cu preocupări modeste, dar beneficiind de un mare impact la public. Bacăul anilor ’50 – ’70 nu a făcut excepție, cu cei doi evrei bătrîni care vindeau covrigi în pasajul de la Telefoane, cu lustragiul de lîngă vechiul local al Băncii Naționale sau vînzătorul de ziare ce spărgea liniștea dimineților cu glasul său de stentor. I-am uitat numele. Nu și porecla. Concitadinii îi spuneau Ciungul. âi lipsea un braț, pare-mi-se dreptul. Mutilat de război – le spunea celor care-l întrebau. Mic de înălțime, dar corpent, față smeadă cu ochi iscoditori, nas mare, borcănat, adumbrit de-o mustață șargă, își făcea veacul aținînd calea trecătorilor cu două-trei ziare în mîna teafără. Da, Ciungul era ziarist; adică vînzător de ziare. Ambulant. Singurul din oraș. âși făcea reclamă mărfii strigînd din toți bojogii titlurile publicațiilor, ale căror nume le stîlcea în prescurtări hilare de formulă strict personală: …agu’ ‘oșuuu! …mânia liberăăă! …te-iaaa! Făcea economie de cuvinte. Și de efort. Cumpărătorii înțelegeau despre ce e vorba. Devenise expert în vînzări. Extrăgea, dibaci, cu buzele-i groase, ziarul cerut, pe care-l prindea apoi cu vîrful degetelor, pentru ca în căușul palmei să-i strecori moneda. Nu dădea rest. Am mîinile ocupate – spunea, și își scutura ciotul vinețiu din mîneca scurtă a cămășii. Dar nici clienții nu-i prea cereau. Las’ că mi-oi da mîine un ziar gratis – era reacția lor la gestul reflex al Ciungului. A doua zi dialogul se repeta. Era un tribut liber asumat.
Prin felul său de a-și etala marfa era inimitabil la acea vreme. Dar mai ales astăzi. în zori, cînd își prelua povara de ziare, cel dintîi lucru pe care-l făcea era lecturarea titlurilor și memorarea unora dintre ele. Era un fel de marketing direct. De revistă a presei. Apoi ieșea pe piață. Adică în stradă, spre a patrula de la Policlinica Veche pînă dincoace de Universal, însoțit de propriul acompaniament: …agu’ ‘oșuuu! …mânia liberăăă! …te-iaaa! Făcea, cum se spune, din rahat – bici. în gura lui titlurile cele mai anoste deveneau atracțiile ediției, cu care vindea publicațiile. Povara dintre scoarțele late din piele lustruită de-atîta purtat, pe care și-o anina de spinarea lată, puternică, cu două bucăți de frînghie groasă, ca un ham, se subția rapid, dispărea pur și simplu! O reîncărca rapid „la bază” și revenea pe stradă, fie că-l bătea canicula în creștet, fie că-l ploua sau ningea de sus. Ăsta-i biroul meu! – zicea; să-l văd eu p-ăla care se poate lăuda c-al lui e mai mare!…
Așadar, titlurile: ți le striga în urechi și-ți băga mîna în buzunar, după mărunțiș. într-o dimineață văd un pîlc de oameni în jurul lui, tocmai veneam de la tipografie, unde lucrasem ediția pe care, proaspătă, Ciungul tocmai o vindea. în sumar figura și un interviu cu profesorul universitar Gheorghe Hasan – rectorul Institutului pedagogic. Dar tot în acele zile presa românească și cea internațională abundau în știri și comentarii despre situația explozivă din Maroc, unde era rege… Hasan! Ciungul prinsese șpilul și exploata situația: Un interviu cu Hasan… răcnea el de vibrau ferestrele CEC-ului. Clienții se gîndeau la Hasan-regele, nicidecum la Hasan-rectorul băcăuan, și se băteau pentru a prinde un exemplar din „Steagul roșu”. Am asistat, amuzat, la scenele de masă, după care l-am abordat pe farseur: le-ai tras-o, nene! S-a uitat crunt la mine, dîndu-mi apoi o replică ce m-a lăsat fără… replică: ce știi tu ce-i aia să fii ziarist, asta nu-i o meserie care se-nvață de azi pe mîine, trebuie musai să ai răbdare și talent! Avea omul dreptate, așa că m-am retras fără nici o vorbă, dar și cu un ziar cumpărat, pe care-l memorasem de la prima pînă la ultima literă în lungile ore în care-l făcusem rînd cu rînd…
Ciungul avea, însă, și un concurent, dar de o altă factură, pe evreul Ștrulică – fost, cîndva, redactor pe la „înainte” și „Luptătorul”. Alt talent de marcă! Dar din altă sămînță! El nu vindea pe stradă, nici nu-și striga marfa pînă-i plesneau ochii de efort. Nu. Odată pe lună, cînd apărea revista cultului mozaic – periodic al comunităților evreești din România, își făcea apariția prin cele două mari restaurante ale orașului – Bistrița și Decebal. âși avea clienții lui, majoritatea români, era o favoare să fii servit de el. Spilcuit, pus la șapte ace, manierat, își strecura ziarul printre doi comeseni, de parcă ți-ar fi șoptit: ia-l, să nu-l mai vadă și alții! Costă 2 lei. âi dădeai 5 și tot tu spuneai „mulțumesc!” Marfa bună și rară se vinde singură – explica Ștrulică. Cum să nu-i dai dreptate?! Dacă-l mai serveai și cu-n șpriț, al lui erai!…
Păcat că cei doi nu mai sunt de mult printre noi! Vînzătorii de presă de astăzi, captivi în chioșcurile lor metalice căptușite cu gumă de mestecat, pixuri și tot felul de nimicuri, ar avea multe de învățat de la ei. Și-ajung din nou la vorba Ciungului: ce știu ei ce-i aia să fii ziarist?! (Mihai BUZNEA)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!