Credință și moralitate

Strategia de inspirație hollywoodiană a reușit să impună pe piața culturală un produs asimilat de zeci de milioane de persoane: romanul „Codul lui Da Vinci”. Excesiv mediatizată, lucrarea lui Dan Brown a produs și va produce în continuare controverse, dispute, interpretări mai ales acum, după apariția filmului care s-a dovedit a fi un eșec total.
Eu însumi am făcut referiri la această carte încă înainte de ecranizarea romanului, atît prin intermediul acestei pagini, cît și în revista „Credința ortodoxă” și tocmai de aceea nu am vrut să mai insist asupra conținutului acestuia, ci doar asupra fenomenului numit „Codul lui Da Vinci”, care ilustrează în mod strălucit ideea de showbitz, de produs comercial. Și atît. Pentru că, în rest, acest „celebru roman” nu este decît rezultatul prelungirii, accentuării crizei lumii moderne, al secularizării societății umane în ansamblul ei („secular” – care aparține lumii de acum, caracteristic lucrurilor nespirituale, fără caracter, sfînt, lumesc, fără element religios. Secularism – tendință de a analiza și rezolva problemele societății fără a lua în considerare factorul religios, divin). Cartea lui Brown nu trezește omenirea la accederea spre o nouă formă de umanism, înălțătoare, ci produce o stare de spirit generală și generată de modernitate, mai difuză și mai greu de perceput, care poate deveni chiar periculoasă cu cît ea nu este conștientizată de cei afectați: e vorba, aici, de faptul că pentru mulți dintre noi există convingerea fermă că sîntem religioși, fără a fi cîtuși de puțin; de declarații „tradiționaliste” din partea unor oameni care nu au nici o noțiune la baza afirmațiilor despre adevăratul spirit tradițional; în esență, de producerea unui simptom de dezordine mentală specific epocii noastre.
Starea de spirit la care facem referire constă în primul rînd în minimalizarea religiei, în considerarea ei ca o zonă strict delimitată, care poate fi pusă deoparte – cu oarecare grijă – acordîndu-i-se în final un rol din cele neînsemnate, fără o influență reală asupra restului existenței de care este izolată – cum foarte plastic observa un filosof-teolog – „printr-un fel de granițe etanșe”. La acestea se adaugă apoi ignoranța doctrinară aproape completă și chiar indiferența față de tot ceea ce se leagă de învățăturile apostolilor și Părinților Bisericii. De fapt, pentru mulți, religia nu este decît o chestiune de practică, o însumare de iluzii deșarte, o obișnuință – sau mai bine spus – o rutină care le coordonează o mișcare spirituală mecanică. Orice încercări ale unor distinși teologi de a ne face să înțelegem elementele doctrinei creștine sînt privite de cele mai multe ori cu extrem de multă reticență, ajungîndu-se să se creadă de către unii că e inutil să înțelegi sau că, practic, nu e nimic de înțeles din creștinism (ateii). Religia a devenit, în contextul actual, doar moralitate sau cel puțin atît vor să vadă oamenii moderni, care refuză să o cunoască în realitatea ei profundă, de un cu totul alt ordin, dar care preferă o disociere de creștinism prin acceptarea reinterpretărilor istorice creștine, punînd în centrul lor ipostazele gnostice, vehiculate și în „Codul lui Da Vinci” care, iată, vrea să scoată în evidență un Iisus noncreștin. Unul dintre specialiștii în doctrine teologice – Rene Guenon – scria, cu mulți ani în urmă: „Contemporanilor noștri li se pare greu de înțeles că există lucruri care prin însăși natura lor se situează în afara oricărei discuții; în loc să încerce să se înalțe către adevăr, omul modern pretinde să coboare adevărul la nivelul lui; de aceea, probabil, există atîția oameni care, atunci cînd le vorbești de «științe tradiționale» sau chiar de metafizică pură, își închipuie că e vorba doar de «știință profană» și de «filozofie»”. Iar într-un excelent eseu intitulat „Cearta rațiunilor” un tînăr filozof – Sorin Cucerai -, abordînd problematica modernității ne spune că „teologia are, în modernitate, aceeași soartă ca și metafizica: rațiunea modernă percepe preocupările teologice și, în general, preocupările religioase – fie ca absurde, fie ca suspecte. Firește, nu este obligatoriu ca acest verdict să fie pus în practică în termenii ateismului militant și stupid al Revoluției franceze sau al totalitarismului comunist. Dar lumea modernă, nemaifiind o lume a discernămîntului, este o lume atee, o lume pentru care dialogul cu Dumnezeu pur și simplu nu mai poate avea sens, devine o disciplină neinteligibilă. Pe scurt, estompării treptate și dispariției metafizicii propriu-zise din orizontul filosofiei moderne îi corespunde, în plan religios, procesul pe care îl cunoaștem sub numele de «secularizare». Dumnezeu nu este ucis, ci se retrage sfios din lumea oamenilor moderni, rușinat de propria-i absurditate și încercînd să-și acopere goliciunea, imagine în oglindă a oamenilor izgoniți odinioară din lumea sa”.
Potrivit argumentelor modernității, religia trebuie să fie, de regulă, o opțiune strict privată, care să nu depășească nicicum granițele sferei private și că prezența ei în spațiul public devine absolut legitimă. H.R. Patapievici contrazice astfel de argumente exacerbate: „Dacă avem în vedere o adevărată religie, ea nu poate fi doar privată. Dacă e doar privată, atunci, de fapt, nu mai putem vorbi de o religie, ci de o amintire sociologică ori folclorică a ei -avem de-a face nu cu o religie dată, ci cu o simplă datină”. A scrie, a pune în scenă sau pe marile ecrane piese în care creștinismul este bulversat și ridiculizat abundent, conform spiritualității New Age, este o ofensă în fața căreia, potențial, creștinii vor reacționa mult mai puternic decît a celui artistic, care la rîndul lui e lipsit de valoare. Și astfel, în criza modernității își face apariția pentru a o ajuta o disciplină academică denumită „psihologie transpersonală”, care își asumă importanta sarcină de a studia și promova „tehnologiile sacrului” (drogurile, ritualurile oculte etc.) în calitatea lor de curent salvator al viitorului nostru spiritual.
Dar, să nu ne lăsăm furați de clișeele modernității; să ne opunem ofensivei dusă împotriva spiritualității creștine și să credem, în continuare, în Dumnezeu. (Romulus Dan BUSNEA)olată – cum foarte plastic observa un filosof-teolog – „printr

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!