Varietăți critice

Despre măsură

Constantin CĂLIN

O după-amiază de lecturi din Filosofia greacă pînă la Platon: lecturi aprobatoare, admirative. Aproape n-am făcut altceva decît să fiu de acord cu autorii. Mi s-a părut că în tot ce afirmă au dreptate; nu oricum, ci implacabil. Am reușit numai mici adnotări, nu prea consistente. în rest, m-am mărginit să-i „fișez”, fără rezumate, transcriind pur și simplu din textele lor. Am reținut, de pildă, ce spunea Pindar despre măsură: „ânțelepții au recomandat cu deosebire preceptul: «nimic prea mult». Mintea trebuie să tindă spre măsură. în cuget măsura căutînd-o, (în fapte) măsura păstrînd-o. Trebuie să-ți cunoști întotdeauna, în toate, măsura potrivită. Pentru fiecare lucru există o măsură”. Grele îndatoriri! Mi-am amintit cuvintele lui Martin Luther: „Mintea e ca un om beat călare: îl îndrepți dintr-o parte, cade în cealaltă”. N-are direcție, iar cînd se înfierbîntă, uită de moderație. De la Luther încoace, cu fiecare epocă, excitația și deruta ei au crescut. Lumea s-a îmbătat de știință, de ideologie, de invenții, de libertăți. Contrar preceptului „nimic prea mult”, s-a cultivat excesul, regimul tuturor modernismelor, al tuturor avangardelor, al tuturor revoluțiilor. Omul măsurat, ponderat, pertinent are o audiență scăzută. Discursul emfatic, cu multe bule și gust acidulat, e preferat discursului calm și cu gust potolit; mă refer, bineînțeles, și la discursul literar. Ideea de măsură, de dozaj e din ce în ce mai vagă. Fiecare crede în valabilitatea propriului etalon. Rezultatul: o mulțime de inadecvări și falsuri, de gusturi fistichii și comportamente aberante. A fi ciudat, exaltat, extravagant etc. duce însă – trebuie să recunosc – la succes, mai degrabă de cît a fi echilibrat, comprehensiv, logic. M-am oprit la fragmentul din Pindar poate și pentru că am un respect aproape superstițios față de măsură. Pentru mine, aceasta e un fel de a 11-a poruncă. în orice, ori de cîte ori o depășesc, simt că îmi risc pacea interioară. Agitat, oscilez între nemulțumirea de sine și vinovăție. Măsura e o bornă de graniță: nu poți trece haihui peste ea fără să te împiedici ori fără să fii sancționat.
Recunosc în același timp că a gîndi împotriva măsurii înseamnă, nu o dată, a gîndi împotriva unei morale înguste, cu aplicabilitate locală, care impune reguli resimțite ca ilogice și inutile. Hazardul lecturilor libere mi-a scos în față, iată, un text de D.V. Barnoschi (prozator interbelic de succes), intitulat „Mărturisirea trupului”, prezentat inițial sub formă de conferință. Titlul său e – așa cum l-a dorit autorul – „agresiv”, „revoluționar”, „provocator”, am zice azi, căci vine în contradicție cu un altul, celebru în literarura religioasă, „Mărturisirea credinței”. Ce înseamnă el? Opunerea unei noi morale moralei spiritualiste, dominante, care neagă trupul, și demonstrarea faptului că ascunderea acestuia a fost o eroare cu urmări asupra stării de sănătate a omenirii: „Sîntem o lume de dezechilibrați sau măcar de osteniți, de senzuali ori de frigizi, de descendenți ai idealului stupid de prefacere a trupului în spirit”. Aș fi ipocrit dacă n-aș afirma că „Mărturisirea” dovedește luciditate și perspicacitate în privința moravurilor contemporane. Un freudian dublat de un istoric, D. V. Barnoschi își pledează bine teza. Merită, de pildă, să remarc argumentele sale referitoare la diferențele în valorizarea, după loc și epocă, a corpului și vestimentației: „Trupul – susține el – nu este chiar în întregime de rușine. Capul nu-i de rușine, cu toate că are două ferestre la care se arată adeseori mocirla iadului întreg”. (…) „Restul trupului e de rușine după modă și după regiune geografică. Cînd eram copil, brațele și glezna (chiar acoperită cu ciorapul gros de pe atunci) erau de rușine. Cînd eram student, nu mai erau de rușine decît umerii și partea de sus a gambei. Astăzi (în 1933 – n.m.), ce mai e de rușine? Depinde de loc. Șalele sînt de rușine pe stradă, dar nu la bal. Glezna e de rușine în Spania, unde a o privi cu insistență e o insultă. Dar acolo, sînul nu-i de rușine; bluzele mai nu-l acopăr; și a-l privi oricît de stăruitor este numai un omagiu. în schimb, în Elveția o femeie al cărei sîn, deși bine acoperit de haină, dă semne de vioiciune, este o depravată, față de care e îndreptățită orice propunere… rușinoasă. Ca pe vremea bunicilor! Și pentru că veni vorba de bunici… Bunica umblînd odată în niște cutii cu relicve, mi-a arătat o batistă specială care se numea «modestia», și care la bal se punea, cochet, pe decolteu. Doza de seriozitate a cocoanelor se cunoștea după felul cum manevrau această batistă simbol al modestiei”. Deși asemenea lucruri contrariază sau stîrnesc rîsul mai mult decît în vremea lui Barnoschi, n-aș trage concluzia că toate rezervele față de exhibarea trupului trebuie considerate ca depășite. Părerea mea e că „șalele” (goale) sînt și acum de rușine pe stradă, pentru că, întîi, cele mai multe, sînt inestetice, iar al doilea deoarece dezgolirea lor matinală sau vesperală evocă… reumatismul. Parte a „revoluției sexuale” în marș, „mărturisirea trupului” n-ar trebui să se facă niciodată fără o prealabilă pregătire culturală. Ea nu poate ignora complet tradiția, spațiul și climatul. Ca în orice, și aci măsura constă în adecvare. Strada e stradă și balul e bal. Trotuarul e pentru circulație, nu pentru băi de soare ambulatorii. Din păcate, nu tot ce e simplu e ușor de înțeles.usturi fistichii și comportamente aberante. A fi ciudat, exaltat, e

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!