O, ce veste minunată!…
Nu da șansei cu piciorul! – ne îndeamnă înțelepciunea populară. Pentru ca tot aceasta să ne și avertizeze: a doua oară riști să nu te mai întîlnești cu ea, să te ocolească ori pur și simplu să te pedepsească. Șansa care îmi tot dădea tîrcoale de cîtăva vreme și-mi făcea insistent cu ochiul se numea Televiziunea Română, prin Departamentul Emisiunilor Informative, care inițiase un concurs pentru ocuparea postului de corespondent zonal pentru Moldova, cu subredacția la Bacău. Aria de acoperire: județele Suceava, Neamț, Bacău și Vaslui. Picioare de ogar tînăr și somn de iepure pe geană – astea sînt calitățile ce ți se cer – mă avertizase un boinevoitor/cunoscător. Numai că tu, la vîrsta ta!… într-adevăr, la 55 de ani cam greu să te dai zglobiu. Nu dezarmez și, în dimineața fixată, mă prezint la intrarea din strada Pangrati, unde dau nas în nas cu alți trei candidați. Cunoscuți și chiar prieteni mie, colegi din presa scrisă, dar care cochetau cu televiziunea. Tineri, capabili și cu oarece cunoștințe pe la etajele II și XI ale sediului TVR, recte la Secția Interne și la „general”. Pune-te cu ei, dacă poți. âmi amintesc de o vorbă din vremea studenției: prima condiție a reușitei e aceea de a te prezenta; restul de 50 la sută ține de tine și de hazard. Iau, așadar, taurul de coarne și mă prezint la interviul cu Cornelius Roșiianu – redactorul șef de la Actualități, pe care-l cunosc de pe „sticlă”. El pe mine – nu! Discuția e scurtă, un minut – poate un minut și jumătate, precum reportajele al căror „tată” este. Concluzia: bătrîior, bătrîior…! âi replic cam pe acelaș ton: am mai văzut și alți tineri ca mine învîrtindu-se pe-aici… Mă privește cu ochi reci și fără sunet pe „bandă”, după care-mi aplică (după cum, probabil, credea) lovitura mortală: știți să filmați, ați pus mîna vreodată pe o cameră video? Replic: am venit pentru un post de reporter, nu de cameraman, dar dacă e nevoie am s-o-nvăț și p-asta!… Aflu, tot de la el, cele trei cerințe minime pentru postul care ne făcea cu ochiul: să știi să scrii, să știi să filmezi, să știi să conduci mașina. Sînt salvat, gîndesc, am două din trei; pentru cealaltă mai vedem noi. Și-i comunic hotărîrea: rămîn.
Proba practică îmi stîrnește un zîmbet: reportaj la liberă alegere. O mașină a studioului ne plasează pe toți patru candidații în Piața Unirii. Va veni să ne recupereze peste două ore. Ne despărțim. O iau agale printre clădiri și, după numai cîțiva pași pescuiesc subiectul: un autoturism Dacia 1300, de culoare bej, oprește în fața unui WC public; doi gealați cam pîrliți de soarele fierbinte sar din mașină precum membrii unui grup de comando și se năpustesc pe ușa toaletei, de unde reapar imediat cu un panou din lemn pe care scrie „închis” și-l plantează pe trotuar. Mașina geme sub greutate, arcurile-i sînt comprimate la maxim. Cu aceeași grabă în mișcări, gealații ridică panoul portbagajului full de pește ce se revarsă pe trotuar. Marfa e încărcată rapid în coșuri pîntecoase de nuiele și depozitată în closet. Operațiunea durează cel mult zece minute, după care Dacia dispare în trombă și crapii dolofani sînt puși în vînzare în chiar ușa vespasienei. Clienții apar ca din pămînt, precum musca la rahat. Miros că treaba nu-i deloc curată, peștele e braconat, dar ce pot face eu singur împotriva tuturor? Sînt mulțumit că subiectul – unul gras de tot -, mi-a picat direct în undiță, așa că merit să-mi ofer o cafea și-o țigară.
Reveniți în redacție, ne scriem textele contracronometru – 30 de minute, „punem” apoi vocea și așteptăm rezultatele. La proba de filmare se renunțase. Stricasem o vorbă și iată că luasem cel dintîi OK. Verdictul se pronunță și mi se comunică abia după patru luni și jumătate, în ziua ajunului Crăciunului: prezentați-vă urgent pentru încadrare; ați luat concursul. Moș Crăciun nu mă uitase, fusese chiar generos, așa că noaptea de revelion se anunța cu un cald „bine ai venit!”. Tînăr reporter purtînd pe umeri aproape patru decenii de gazetărie, îmi spun că niciodată nu-i prea tîrziu pentru un nou început. Ce a fost – am văzut. Ce va fi – voi vedea. Mă îmbărbătez cu ideea că tot ce-i posibil pentru altul îmi este și mie accesibil. Așa că-mi intru rapid în rol.
Atenție, se filmează!… (Mihai BUZNEA)
Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!
Opinii & Comentarii Cititori
0Nu există încă opinii la acest articol.
Fii primul care comentează! Părerile argumentate și respectuoase contribuie la o dezbatere constructivă.