După „închidere”

Constantin CĂLIN

De-o săptămînă, cînd sînt întrebat ce fac, cum mă simt, răspund stereotip, cu o mîndrie care nu prea „cadrează” cu vîrsta mea, că încă-s amețit, năuc, confuz, „hemeit de cap” de la „Mondial”. „Ai stat la toate?”, se miră. „Am stat!”. Unii mă înțeleg, alții mă compătimesc. Indirect, cineva m-a mustrat: „Am făcut, cîndva, și eu prostia aceasta…”. I-am replicat că n-am de gînd încă să mă cumințesc. Dar, „prostie” o fi?!
Cum să-l contrazic mai bine? Cum altfel decît spunîndu-i că țin la eticheta de om curios, însă nu ca acela care se zgîiește spre apartamentul vecinului, avid de intimități. Sau ca acela care mestecă în toate zilele cancanuri. Nu! Nu mi-ar conveni deloc să fiu surprins în ignoranță de existența unui fenomen care preocupă mulțimile. Nu știu dacă fotbalului o să-i meargă bine și în viitorul îndepărtat. Deocamdată, însă, el interesează vreo patru cincimi din populația globului. Și, lucru demn de remarcat, nu ne… globalizează. Fotbalul respiră naționalist; are culoare națională. O echipă mondială ar interesa doar în ipoteza unui meci cu cei de pe Marte ori de pe Saturn. Spre deosebire de tenis, de pildă, fotbalul are rădăcini locale: reprezintă un cartier, un oraș, o provincie, o țară. România fiind absentă de la „Mondialul” german, de-a lungul lunii trecute identitatea mea a fost fluidă: am fost sîrb, croat, suedez, paraguayan, polonez, argentinian, ecuadorian, ceh, mexican, ivorian, ghanez, spaniol, australian, ucrainean, portughez, francez, italian. N-am fost olandez, englez, japonez, coreean, american, brazilian, german etc. Recunosc, n-aș putea să-mi justific coerent, ireproșabil, simpatiile și antipatiile. Din cîte îmi dau seama, prejudecățile au contat totuși foarte puțin la conturarea lor. La fel „amintirile istorice”: cine ne-a bătut și cine nu. Descoperire simplă: niciodată nu urmărești un meci cu un unic gînd de la un capăt la altul. Simpatiile sau antipatiile pleacă, adesea, – am constatat -, de la lucruri care n-au legătură directă cu jocul, cum ar fi aroganța unor jucători, antrenori sau spectatori afișată încă de la intonarea imnurilor. Ele pot fi influențate decisiv, apoi, de primele „evenimente” ale meciului: un gol „venit înainte de vreme”, o accidentare, o nedreptate a arbitrului, o sfidare a bunului simț etc. Nu-i un secret că și figurile unor jucători ne determină o stare sau alta. Unii sînt frumoși ca niște poeți din veacul al XIX-lea, alții arată suspect, ca niște ocnași. Evident, ținem cu poeții, mai ales dacă au și talent: un Roque Santa Cruz, un Kaka, un Fabio Grosso. M-am situat mereu pe poziții estetice și l-am scos repede de la inimă pe oricine a jucat urît, fără imaginație și fără generozitate, schematic. M-au indignat indolenții: un Beckam, un Ronaldinho, ultimul o mască ambulantă. âi pretind jucătorului să fie la înălțimea momentului și „să dea tot”. Necesitatea acestei condiții au ilustrat-o cel mai bine italienii. Ei i-au depășit în tenacitate pînă și pe nemți. Italia a fost cea mai omogenă ca voință. în grupe i-a trecut glonțul pe la ureche, în sferturi a fost disperată și malonestă, în schimb a strălucit în semifinala cu Germania. Dacă fotbalul ar fi drept (dar din păcate nu prea e), atunci Italia ar fi trebuit să întîlnească, în finală, Portugalia, nu Franța, al cărei rol se încheiase, cred, odată cu eliminarea Braziliei. Drama Franței (cea mai neagră echipă de pe continentul alb, veche prin componență, uzată, cu jucători în pragul reformării) provine din suprasolicitarea posibilităților ei. Franța a parvenit nesperat și nemeritat de sus. „Cazul” Zinedine Zidane n-ar fi avut loc în situația că ea rămînea să dispute „finala mică”, iar comentatorii lui n-ar fi fost obligați să-și trădeze labilitatea: să-l coboare, după numai cîteva zile, din sfera geniilor în cea a huliganilor.
Curiozitatea e multiplă. Sînt curios atît față de ceea ce se întîmplă pe teren, cît și față de toată gama reacțiilor. Uneori, un gest rezumă o partidă. Frustrați, englezii au selectat semnul făcut cu ochiul de Cristiano Ronaldo către Felipe Scolari, antrenorul său, după eliminarea lui Wayne Rooney, un plăvan fudul în viziunea mea. Dacă vrei să reziști imposturilor, să discerni ceea ce e autentic în comportamente de ceea ce e fals, fotbalul actual trebuie privit cu aceeași atenție ca și teatrul, ba chiar cu un plus de concentrare. Maladia lui e mimetismul, care, extinzîndu-se, a devenit o problemă de etică. E aproape sigur: orice jucător faultat, indiferent de gravitate, se va rostogoli de trei ori, va urla sfîșietor, din rărunchi, își va contempla avaria, va privi acuzator spre adversar și umil spre arbitru. La acest capitol, Gatusso și Apiah, Saviola, Nakazawa și Jonson (nume alese la întîmplare) par ieșiți din aceeași școală, reacționează la fel. Desigur, intenția fiecăruia e „să inducă în eroare”. Partea de teatru se prelungește, vizibil, în „ritualuri”. Mărturisesc că originea unora dintre ele îmi scapă: de pildă, cine o fi inventat plonjatul în iarbă după marcarea unui gol, dar rotocolul „într-o aripă” și grămada? Sînt atît de multe „ritualuri” și superstiții, încît inovațiile în materie de limbaj gestual pe stadioane apar din ce în ce mai rar: singurul, la „Mondialul” din Gerrmania, a fost cel al lui Gilardino imitînd un violonist. Un Paganini al genului!
în rîndurile publicului, de asemenea, vechiul domină noul: „valuri” mexicane, ondulări afro-americane, țopăieli universale, ieșiri în stradă. Toate cu aparență de spontaneitate, dar toate stimulate de televiziune. Cronologia lor ar merita să fie cercetată.otuși foarte puțin la conturarea lor. La

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!