Jurnalul unui outsider

Paranoia examenelor

Ioan NEACȘU

De cîțiva ani buni, sfîrșitul anului școlar este marcat de scandaluri mai mult sau mai puțin inventate în legătură cu examenele. Cauza o constituie neîncrederea în profesori, în capacitatea lor de a evalua cunoștințele unui elev. Atunci cînd s-a inițiat Centrul Național de Examinare și Evaluare am protestat văzînd în instituția domnului Stoica o insultă la adresa profesorilor. Buncărul filmat lunile trecute de o echipă a unui post de televiziune, despre care am auzit că a costat milioane de euro și care avea sisteme de alarmă și siguranțe mai ceva ca la Pentagon, este o expresie ridicolă, absurdă a paranoiei la care s-a ajuns. Inventivitatea de care au dat dovadă fel de fel de „specialiști” în examinare a dus la tot mai sofisticate metode de păstrare a secretului probelor și de transmitere a lor la comisii, dar în egală măsură a stimulat și frauda. A trata proba de examen ca pe un lingou de aur care trebuie păzit cu zece lacăte este o dovadă de anafalbetism din partea celor care își spun, pompos, specialiși în examinare și evaluare. Ei nu știu un lucru elementar: ideile nu pot fi închise în seifuri. Profesorul autor al unui test de evaluare îl are cu el pretutindeni, deoarece nu și-l poate șterge din cap. Seifurile, parolele, toate măsurile de siguranță sînt absurde, ele nu pot închide nimic. Hoțul care a furat subiectele la capacitate, doamna care a dovedit că știe subiectele la bacalaureat nu au dovedit nimic, sau au dovedit doar faptul că este absurdă secretizarea examenelor. Cele cîteva întrebări din teza de limba și literatura română nu au putut ajunge decît la cîțiva elevi, iar ele nu însemnau decît patru puncte din zece. Un analfabet cu bani care ar fi avut subiectele ar fi luat patru și cu punctul din oficiu – cinci. Mare lucru! Absurditatea vine din faptul că marii noștri specialiști în „itemologie” fetișizează „punctele”, nota ca mărime numerică, dar uită de tot de rostul evaluării.
În fond: de ce se dau examene? De ce sînt notați elevii? Este vorba de un fel de concurs sportiv, cum ar fi la alergare, sau sărituri? Nu. Rostul examenului este – pe de o parte – ca elevul să aibă un feed-back, să știe cît de mult a evoluat în efortul său de a se autoforma, iar pe de altă parte – ca societatea să știe pe ce competențe contează. Falsificarea acestor evaluări este o crimă, ea dezinformează societatea, îi dezinformează pe părinți și-l dezinformează chiar și pe elev. Nimeni nu are de cîștigat din fraudarea examenelor. Înainte de ’89 avea un oarecare sens, deoarece era greu să intri într-o facultate, că odată intrat sigur o terminai. Oricît de prost ai fi fost, repartiția „în cîmpul muncii” se făcea automat, apoi puteai aștepta liniștit pensia, nu conta cît de prost ești pregătit profesional. Acum contează ce știi, nu cîte diplome ai. Îmi povestea marele poet Mihai Ursachi de o întîmplare din exilul său american. Invitat fiind la cabana unui prieten la sfîrșit de săptămînă, l-a cunoscut pe rectorul universității din orașul respectiv. Au discutat mult poezie, rectorului i-a plăcut felul cum gîndește poetul român și i-a propus să predea un curs de poezie. Mihai Ursachi fugise din România fără acte, nu avea nici o diplomă, nici măcar pașaport, așa că i-a explicat, jenat, situația americanului. „Nu-i nevoie de nici o diplomă, dacă ești de acord, de săptămîna viitoare vii la cursuri” i-a spus americanul. La noi o asemenea situație încă este de domeniul ficțiunii? Nu chiar. Cunosc doi eminenți elevi care s-au înscris la facultatea de informatică și după un an sau doi au renunțat, deoarece nu mai aveau ce învăța, știau încă din liceu aproape tot ce se preda acolo. Au părăsit-o fără nici o părere de rău, deoarece intraseră în firme de prestigiu, erau apreciați și patronul nu le cerea nici un fel de diplomă. Un alt caz: un informatician de la un liceu dintr-un sat transilvănean a început să lucreze prin internet pentru o firmă londoneză. Competența sa a fost apreciată și a fost invitat să lucreze la firmă, în Londra. Ce mai contează examenele, mai ales luate prin fraudă? Eu nu numai că nu aș mai secretiza atît de absurd examenele, ci chiar le-aș face publice. Ele chiar sînt publice după regulament, la examenul oral poate asista oricine. Eu însă aș da examenul cu sala plină, cu elevi, profesori, părinți, ziariști și chiar inspectori! Tin minte că într-un an au venit doi ziariști și au cerut voie să asiste. I-am primit cu mare plăcere, ba chiar i-am întrebat, la plecare, dacă nu ar fi vrut să tragă și ei cîte un bilet… Examenul oral este un mic spectacol, elevii demonstrează nu doar cunoștințe, ci și competențe, abilități, comportamente, carismă chiar! Este păcat ca o sărbătoare a intrării în maturitate să fie transformată în prilej de fraudare (de pe acum elevul învață să fure!), în stres, în priviri crucișe, în nervi și reproșuri. De ce să urîțim unul dintre cele mai frumoase momente din viață? Întrebarea este nu doar pentru cei care au rostogolit acest bulgăre de zăpadă al „examinării și evaluării”, ci și pentru părinți, pentru profesori, pentru tot felul de inspectori și mai ales pentru acei ziariști care cred că dacă monitorizează școala sînt mari justițiari…
e a furat subiectele

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!