D’ale noastre

Cînd îți fură altul căciula…

Calistrat COSTIN

între piesele de rafinament, nu doar vestimentar, noi românii avem CĂCIULA, vorbă intrată temeinic în patrimoniul locuțional indigen, dar și în subtile imagini definind farmecele sufletului și etosului carpato-dunărean! Ei bine, „acoperămîntul pentru cap făcut din blană de oaie sau alt animal blănos” numit CĂCIULĂ ne rezervă nu puține învățăminte, evident, funcție de contexte… Astfel, cînd îți iese părul prin căciulă, înseamnă că ți s-a urît așteptînd (pe cineva, ceva, să se îmbunătățească nivelul de trai etc.) ori că o duci greu și sărăcești văzînd cu ochii (cum se întîmplă adesea cu o mulțime de „căciulari” la început de mileniu trei…). Nu prea mai e la modă simțitul cu musca pe căciulă, întrucît în țara asta toți se dau îngerași neprihăniți (vezi lumea afacerilor, viața politică, fauna pungașilor și vampirilor și… și…). „Musca” de pe CĂCIULA prezidențială, recent prinsă cu mîța-n sacul deconspirărilor, comportă o tratare aparte și e treaba altora… Se practică, însă, cu frenezie „căciuleala”, adică ploconirea în fața ajunșilor în post mare, pentru un os mai cu măduvă, deh, oameni sîntem! Rareori, de bucurie, cînd e cu chef și-și mai face și el de cap, românașul mai dă cu CĂCIULA-n cîini, că așa-i obiceiul, dar ei, cîinii, pînă la urmă rămîn cei mai buni prieteni ai oamenilor, ceea ce oamenii nu sînt unii față de alții… Mai complicată e aia cu „la așa cap, așa căciulă”, întrucît suportă unele… interpretări – asta vine că așa cum e omul, tot astfel e și (ne)obrăzarea lui; și încă ceva: cînd bagi în urnă (tot un fel de căciulă!) un vot anapoda, ai parte de conducătorii pe care-i meriți, și dacă, finalmente, ăștia nu-ți plac, e-hei, asta-i altă CĂCIULĂ, rabdă și taci pînă la „căciuliada” viitoare! Trebuie să acceptăm că sînt și dintr-ăștia băftoși cărora li se ouă găina-n căciulă, dar ăștia-s foarte rari (că și loteria, cică-i măsluită!).
Teoria asta cu CĂCIULA mi s-a năzărit de la o poveste a unui amic doctor de vază, care i-a trimis unui coleg de-al său savant elvețian, în dar, o cușmă, o CĂCIULĂ românească; ăsta vizitase împrejurimile Bistriței și i-a fost plăcut „acoperămîntul” cu pricina, o căciulă majestuoasă, din pielicele brumării, de drag să-ți porți căpățîna într-însa! Zis și subînțeles, amicul a notat și, cu prima ocazie i-a procurat elvețianului CĂCIULA, a pus-o la pachet și, printr-un doctoraș din clinică, deh, bunăvoința, a făcut să-i parvină cadoul, prețios suvenir din partea ospitalierului popor român….
Și-a mai trecut un timp… Amicul, doctorul de vază, invitat la un „congres” în occident, s-a reîntîlnit cu elvețianul care și-a pus pe cap, în chip de căciulă, un „acoperămînt” asemănător, dorind astfel să-i flateze românului generozitatea din colet! Numai că respectiva „căciulă” nu era mîndrețea de piesă plătită cu bani frumoși de amicul meu, vădit stînjenit de entuziasmul sincer al „capitalistului” din Geneva! Era o jerpelită de șepcălie roasă pe de margini, în fine, trecînd drept căciulă, doar că… Da, „mesagerul” îi subtilizase amicului meu căciula-cadou și o înlocuise cu o „replică” greu calificabilă, socotind că merge și așa… Mi-am zis că atunci cînd îți furi singur căciula e una, dar cînd ți-o manglește altul, semenul tău iubit, e diferit… Ce cîntec plin de miez era ăla de pe vremuri: „M-am născut în România” (sugerat în limbaj pantomimic de elevul Bulă prin smulgerea părului din capul său…). Dar „asta-i altă CĂCIULĂ”!capitalistului” din Geneva! Era o jerpelită de șepcălie roasă pe de margini, în fine,

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!