Cap limpede

Condamnați la uitare

Mihai BUZNEA

„Departe de lumea dezlănțuită” este titlul unui celebru roman în vogă și la noi în urmă cu vreo patru decenii, ce-mi revine în minte ori de cîte ori reconstitui locuri și întîmplări neobișnuite de pe meleagurile noastre. în universul fascinant creat de romancierul Thomas Hardy ne întîlnim cu lumea dură a crescătorilor de oi australieni, dar luăm parte, afectiv, și la idila a doi tineri de condiție superioară ce reușesc să-și găsească fericirea în acele ținuturi îndepărtate, aspre și aproape pustii. Marcat și atras de scenele descrise în acea carte de excepție, am încercat să aflu și mai pe lîngă ținuturile noastre similitudini sau apropieri. Este, în această perpetuă și insistentă căutare, dorința reporterului de televiziune de a se debarasa de capcana banalului cotidian spre a descoperi și prezenta senzaționalul îmbrăcat în haina vieții de fiecare zi. O curiozitate ce mi-a rezervat și oferit multe surprize dintre cele mai relevante și interesante.
Avem, pe valea Trotușului, tărîmuri pierdute în timp, locuite de oameni, puțini, condamnați la o nefirească și nedreaptă uitare. âși au preocupările, dorințele, greutățile și bucuriile lor. Trăitori la margini de civilizație. Fără apă curentă, telefon, bec electric, televizor, frigider, dispensar medical, cuptor de pîine, oficiu poștal, magazin alimentar. Așezări ce vin, parcă, din preistorie. Oameni ce cunosc doar focul și acoperișul deasupra capului. Aflu despre astfel de tărîmuri de la cunoscuți vechi, care le calcă datorită unor ritualuri profesionale: silvicultorii. Merg și eu pe urmele lor, să mă conving, luîndu-mi martoră camera de filmat. Ajung la Coșnea, așezare cîndva cu statut de comună, pe un drum cu aspect selenar, după 30 de kilometri de slalom printre bolovani, bucăți de stîncă și cratere adînci ca de vulcani. Dincolo de aceste semne de vădită civilizație în suferință, am parte de un peisaj mirific, aproape ireal: munți de jur-împrejur, cu păduri ce se-opresc în tinda caselor risipite într-o totală și perfectă neorînduială, de parcă le-ar fi semănat careva aruncînd la întîmplare cu spuză de stele. Vreo 270, cu două biserici – ortodoxă și romano-catolică, școală generală și cam 700 de locuitori. Adevărată metropolă dacă e s-o compar cu ce voi vedea mai apoi, în alte zile și prin alte locuri de preumblări pe coclaurile Ciucului. Dar aici, la Coșnea, toate căile se-nfundă, se-opresc în codrii deși, margini de civilizație. Nu ajungi nicăieri, orizontul se sprijină pe creste dincolo de case, foarte departe, unde sunt alte lumi. Reporter de la TVR?! Localnicii nu știu ce-i aia, pentru ei așa ceva nu s-a inventat. Din cînd în cînd, cam la 20 – 30 de ani, cîte un redactor de ziar local, adică de la județ. Ce-ar putea să scrie el de aici?! âi las cu mirările lor, dar numai după ce trag pe casetă mult-așteptatul reportaj senzațional care-i va scoate, pentru vreo trei minute, din anonimatul perpetuu și nedrept și iau calea altei așezări celebre prin tăcerea ei: satul La Trei Fîntîni. Hotărîre temerară, suișuri abrupte, ogașe adînci săpate de torenți pe spinarea drumului croit cu multă trudă. Mă-ntîmpină șase – șapte case ce-s locuite trei – patru luni din an, cînd se cosesc fînațurile și se culeg roadele pomilor fructiferi, o clopotniță străveche aplecată într-o rînă de cele bătrîneți, încropită din trunchiuri de arbori atacate de carii și-un cimitir abandonat uitărilor, în care de mult nu s-au mai auzit cîntări de-nmormîntare. Oamenii, așa puțini cîți sunt, mor prin alte părți, mai la lumină. Satul are, însă, ceva unic, o particularitate nemaiîntîlnită: așa mic, cum e, cu cantonul silvic pe post de palat administrativ, domină centrul civic cu cele trei fîntîni ale sale dispuse, fiecare, pe teritoriul cîte unui județ: Bacău – Harghita – Neamț. Personalitatea așezării, reprezentantul oficial, este… pădurarul. Nici pe aici nu s-a văzut, vreodată, picior de ziarist, necum de reporter tv. E a doua premieră pe care o bifez și o trec la capitolul „indedit”. Deie-mi Domnul și alte surprize la fel de interesante! Ruga-mi este ascultată și am parte nu de una, ci de trei! La Poiana Uzului, așezare băcăuană situată pe hărți harghitene – curiozitate geografică datorată unor foști lideri comuniști ce i-au trasat apartenența administrativă la un pahar de palincă. Cu antecedente istorice glorioase: peste 12.000 de locuitori în perioada interbelică, companii străine, exploatări forestiere și mari fabrici de cherestea, hotar cu fostul imperiu austro-ungar. în prezent – urmele vechii viețuiri: cîteva case gîrbovite de ani, nouă locuitori trecuți de 65 de ani ori ce se-apropie de 90, cu un singur flăcău tomnatec de vreo 38 de primăveri, ce nu reușește să-și afle mireasă. N-au de nici unele. Tot ce mănîncă, beau, îmbracă, este adus de la Dărmănești – 20 de kilometri, ori de la Sân-Martin – 28. Localnicii mă privesc cu ochi plini de uimire și de întrebări nerostite, parc-aș fi o pasăre rară. Ceea ce și sunt: primul reporter ce le calcă ținutul și pragul. Calmul atoatestăpînitor se alungă rar pe aici; ca acum, cînd comunitatea maghiară din zonă sfințește monumentul eroilor unguri din străvechiul cimitir românesc, ori de la grupul de yoghini ce și-au desfășurat tabără în clădirile fostei cazărmi grănicerești; sau atunci cînd, vara, acestea lărmuiesc de vocile copiilor veniți aici ca să-și petreacă o parte din vacanță. în restul timpului, doar vorbele rare rostite peste gard și singurătatea copleșitoare însoțită de curgerea implacabilă a vieții și a apelor Uzului. Imagini-document pentru camera de luat vederi prin care oamenii aceștia ai tărîmului uitat de timp reușesc să iasă în lume. Fără să scape de nedreapta ignorare de către autorități și, poate, cine știe, chiar de către sfinți?!

,
ape ireal: munți de jur-împrejur, cu păduri ce se-opresc în tin

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!