Punctul pe „i”

Reformă sau… reformare?

• învățămîntul românesc în derivă

S-ar putea spune și așa! Ca unul care am slujit timp de 45 de ani catedra sînd îndreptățit să fac unele comparații, zic eu, realiste. Ideea mi-a fost sugerată chiar de „Ziarul de Bacău” prin pana unuia dintre comentatorii săi, care într-o suită de articole a făcut – și face în continuare – o prezentare radiografiată a evoluției presei din trecutul nu prea îndepărtat și din prezent. Și atunci, m-am întrebat: de ce nu s-ar face și o astfel de radiografie a școlii românești?
în lunga-mi carieră didactică am avut posibilitatea – ca elev mai întîi, apoi ca învățător suplinitor, profesor la cursurile primare și liceale – de a fi constatat seriozitatea și pragmatismul școlii trecute – haretiene și angelesciene – pînă la reforma învățămîntului din 1948, odată cu absolvirea liceului. Caracteristicile unui astfel de învățămînt erau: selectarea responsabilă a valorilor, exigențe din partea utilizatorilor – elev-educator-învățător-profesor; un cadru organizatoric adecvat, cu programe de învățămînt performante și în conținutul cărora alterna, cît se putea de coerent, informația cu formația, adică latura instructivă cu cea educativă. Cel puțin în perioada interbelică școala românească excela prin calitatea actului de învățămînt, prin caracterul său unic, prin diversitatea impusă de cerințele pieții muncii, prin sistemul de evaluare a cunoștințelor, chiar dacă cuprinderea avea, uneori, un caracter limitat, restrîns. în acest fel se obțineau rezultate notabile pe plan intern și european. Savanți, intelectuali pe o multitudine de profile, muncitori calificați (mai ales prin școlile de arte și meserii), țărani trecuți prin școli (mai ales prin cele cu profil agricol), oameni de nădejde care s-au remarcat în cele mai diverse ramuri și domenii de activitate.
După anul 1948 – anul reformei – s-a produs o restructurare lamentabilă, similară celorlalte transformări specifice societății comuniste, îndeosebi după modele sovietice; restructurare pe care am constatat-o atît în calitate de student, cît și din postura de profesor. S-a renunțat cu obstinație la valorile școlare-educaționale acumulate, implementîndu-se metode și procedee extrapolate într-un mediu atît de fertil, dar care începuse a se deteriora. Selectarea valorilor – elev-cadru didactic – s-a viciat după criterii neconcordante cu cerințele societății românești și universale. Rezultatele nocive n-au întîrziat să apară: oameni semiformați, cu orientări fragile, uneori deformate, mai cu seamă în latura educativă. Procesul instructiv continua transmiterea de date, fapte, axiome, reguli, teoreme, dar acestea erau însușite stereotip, în virtutea reflexelor de mai înainte. Exigența formaților și formatorilor a început să se diminueze, din motive ex-catedra, însă cadrul organizatoric s-a perpetuat încă o bună perioadă de timp, ceea ce-i conferea școlii respect și autoritate. în astfel de condiții, în deceniile ultimei jumătăți a secolului trecut s-au cunoscut metamorfoze dintre cele mai variate și s-au format cei mai mulți oameni care conduc astăzi destinele socității românești. Impunîndu-se legea apreciată ca fiind obiectivă, a economiei planice și proporționale, pe baza centralismului excesiv, impropriu denumit și democratic, s-a prejudiciat stimulul creator și dătător de vitalitate fizică și psihică. Cointeresarea creatorului de bunuri a devenit nerelevantă.
Momentul decembrie ’89 a produs degringolada societății românești și est-europene, cu consecințele de rigoare, de cele mai multe ori nefaste și în domeniul învățămîntului. S-a trecut în grabă la recuperarea timpului pierdut: institute și universități – de stat și private – apărute ad-hoc, licee – asemenea, preluări de modele occidentale, fără discernămîntul necesar – cam la fel cum se procedase în 1948 – numai că de data aceasta în sens invers. Renunțări la formele organizatorice, la disciplina și ordinea atît de necesare formării copilului, adolescentului și chiar adultului. Conținutul programelor analitice de învățămînt constituite trunchiat, sofisticate sub pretextul cuprinderii volumului informațional, care – ce-i drept, a devenit exploziv! Ținuta școlară-academică de altădată, personalizată pe tipuri de școli, a fost considerată superfluă, atitudinea față de catedră și formatori a fost abandonată liberului arbitru, ceea ce a imprimat învățămîntului românesc o notă nostalgică atît după cadrul organizatoric de dinainte de 1948, cît și de cel de după acest moment. Faptele reprobabile se amplifică, cei ce conduc învățămîntul – de la toate nivelele – se arată tot mai dezinteresați și neputincioși, unii chiar debusolați, baza materială a școlii devine tot mai precară, cointeresarea personalului didactic în raport cu subvențiile primite, astfel încît deriva învățămîntului românesc se accentuează.
Și totuși, nu-mi pot permite să cred așa ceva! Disfuncționalitățile pot fi eliminate. De către cine? De către factorii interesați și responsabili: familia, școala, biserica, societatea civilă, instituțiile abilitate – în ansamblu. Consider toți acești factori ca fiind capabili de a demonstra un real profesionalism; la fel, tineretul studios. Dar, ceva se impune, și încă foarte repede: schimbarea atitudinilor, a comportamentelor, fiindcă acolo unde nu există ordine și disciplină nici calitatea actului învățării nu poate fi asigurată. O legislație specifică poate asigura un astfel de deziderat. Să acționăm cît încă nu este prea tîrziu. Cu un preambul care rămîne mereu actual: să ne clarificăm noțiunea de reformă, pentru a putea acționa în directă concordanță cu cerințele acestui proces. (prof. dr. Jean CIUTĂ) de activitate.
După anul 1948 – anul reformei –

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!