Varietăți critice

„Antipragmatice”

Constantin CĂLIN

Oricît de banal ar suna, trebuie să spun că, pentru mine, această carte constituie o surpriză. Pretindeam că știu cam tot ce mișcă în „literele” băcăuane. M-am înșelat: iată un caz de „scăpare”. Dacă pînă în urmă cu cîteva zile mi s-ar fi cerut să-l caracterizez pe d-l Constantin Juncu, fostul meu student, aș fi înșirat o samă de calități, dar n-aș fi pomenit că e poet. Profesor de primă mînă – da; editor al unei excelente reviste școlare („Vămile visului”), premiată de numeroase ori, – iarăși da; manager didactic cu bune rezultate – de asemenea. Cert, mi-aș fi amintit și că a făcut oleacă de gazetărie la ziarul județean de dinainte de 1989. Dar poet, aș fi strîns din umeri. Și totuși e: nu complet necunoscut. A publicat, chiar cu titlul „Antipragmatice”, un grupaj în „Ateneu”, acum unsprezece ani. Nu l-am remarcat, pentru că nu l-am citit. Vara aceea am fost mereu agitat de trecerea de la „Deșteptarea” (unde mi se blocase apariția „Sintezelor”) la „Monitorul”. Am motive să mă jenez de o atare ignoranță: l-am întîlnit de atunci de zeci de ori, însă nu l-am întrebat niciodată de versuri. Poate că ar fi dorit o asemenea discuție. Discret, n-a ieșit din rezervă. în schimb, în legătură cu alte subiecte n-a ezitat să-și arate verva și informațiile la zi. Acum, în față cu cele peste șaizeci de poezii, mă simt ușor derutat, căci îmi vine greu să stabilesc la ce vîrste au fost scrise. Cîte din ele sînt de dinainte de acel grupaj și cîte de după? Reprezintă, apoi, toată poezia autorului sau numai o selecție? Răspunsurile la asemenea întrebări pot sugera concluzii diferite. Aproximez că e vorba de un amestec de „nou” și „vechi”. în consecință, cele trei cicluri în care și-a împărțit materialul se apropie ca ton. Unele poezii din „Copilărind” ar putea figura și în „Privirea dintru început” și în „Antipragmatice”. Faptul acesta dă un anume echilibru întregii construcții, care mi se pare alcătuită cu onestitate. D-l Constantin Juncu nu vrea să se înfățișeze altminteri decît e. Și e – trebuie subliniat – un om decent, care la peste cincizeci de ani roșește încă într-o situație sau alta. Nu-i sînt străine stări sufletești dintre cele mai diverse, însă lirismul său e trecut printr-un filtru de pudoare. Deși personală în punctele ei de plecare, poezia lui e puțin autobiografică. Citind-o, nu m-am gîndit nici o clipă s-o leg de cutare sau cutare eveniment din viața sa. Din ea se degajă o serie de impresii și o etică: etica de a fi tu însuți.
în fapt, despre ce scrie d-l Constantin Juncu? Despre fluxurile propriei memorii, provocate ocazional. Un „motiv” e copilăria, văzută din perspectiva vîrstei adulte, ca o confruntare între un trecut bucolic și un prezent grav, ori ca o nepotrivire de „universuri”: cel de „basm” și de „vis” și cel real. Dominante nu sînt însă amintirile, ci observațiile, reflecțiile. D-l Constantin Juncu e un nostalgic temperat. Pentru el ideea de copilărie e mai largă și mai actuală decît pentru cineva care nu-i profesor. O reperează în scene cotidiene, în exercițiile de la catedră, în lecturi, în refrene etc. Copilăria e ca o aptitudine specială sau ca o chestiune de cromatică aplicată vieții. Copilul crede mai mult, speră mai mult, se ipostaziază mai mult. De aci și pînă la a susține că „vîrstele-s fantasme” nu-i decît un pas. Totuși, paradoxul nu-i trăit pînă la capăt. Condus de o înțelepciune bazată pe durere, maturul corectează excesele de încredere, le învăluie într-o tristețe duioasă.
Moderat e d-l Constantin Juncu și în erotică, privită atît în partea ei luminoasă, cît și în cea întunecată, ca noutate și ca uzură: „Iubirea-aceea dintru început/ e cîntecul, e chiar nemărginirea,/ ea se preschimbă însă în tribut/ cînd dorul nu-și găsește împlinirea”. Cel mai adesea, iubirea pendulează între un odinioară solar și un acum înnorat, între afirmare și renunțare. Deși marcată de ireversibilitate, ea rămîne sursa celor mai pure elanuri: „Să izbucnim din nou în primăvară/ Cu lava florilor de păpădie,/ Să nu uităm că lacrima-fecioară/ Prin noi se mai păstrează încă vie. // Vom părăsi condiția ce minte/ Și-ntruchipați în stol de păpădii,/ Nemairecunoscînd doar jurăminte/ Cu ochi deschiși vom limpezi stihii”. Deși pare epuizată, se înnoiește: „Numai ultimul gînd/ s-a lăsat istovit/ de iubire strigînd/ să-l trimit în pețit./ Numai ultimul gînd/ nu a stat liniștit,/ s-a întors mai flămînd,/ mai setos de iubit”. Luînd notă de o asemenea aviditate, nu mă miră prezența în acest ciclu a unui „Blestem”: e în logica lui odi et amo ca decepțiile să fie imputate cu vehemență: „Să n-apuci s-auzi cocorii/ cum sfîșie-n ciocuri norii,/ să te faci vrej descărnat/ ce moare țepos, uscat,/ de vînt și de ploi uitat” etc.
Paginile așa-zis „rebele” ale d-lui Constantin Juncu sînt puse sub titlul, menționat deja, de „Antipragmatice”. în ele e adunată revolta împotriva abuzului de „pragmatism”, resimțit ca o sfidare la adresa celor sensibili, și a mentalității pe care se sprijină. „Pragmatismul” definește o „vreme de proză”, de uniformizare în mediocritate, defavorabilă culturii: „Nu, nu va fi loc și pentru Poezie,/ spun bîntuiții de tehnocrație,/ maeștrii bunăstării celui de-al treilea val”. O vreme în care se va putea tot mai rar „să-nchipuim din vorbe un Eden!”. Nu puține, sarcasmele vizează modificările de comportament, extinderea „turmei”, generalizarea cinismului, degradarea miturilor, existența din ce în ce mai banală și mai precară. Inaderența la acestea întreține aspirația revanșei.
Termenul de „flux”, folosit într-unul din paragrafele precedente, ar putea să sugereze că d-l Constantin Juncu e un poet cu „discurs” amplu. Lucrul stă exact invers: el e dintre cei cu „discurs” scurt, concentrat, epigramatic, fără vorbe de prisos. Prolix nu e niciodată; ba, din contra, uneori simplifică pînă la limita obscurității. Faptul acesta denotă o elaborare meticuloasă a fiecărui poem, chiar și a acelora care par niște improvizații (ex. „Mărțișor”). Nutrită de delicatețe, scurtimea atinge rezultate remarcabile: „Se-mbracă galeș timpul/ Cu flori de funigei/ înmărmurind în cercul/ Solar din ochii mei…/ Coboară-n aur plopii/ Din capătul de cale,/ Acolo îmi plîng ochii/ Cu lacrimile tale”. Cealaltă caracteristică a sa e varietatea: d-l Constantin Juncu e un poet eclectic: analist al sentimentelor, peisagist, evocator, om de reflecție și de atitudine, omagial, ironic, verslibrist, amator de rime etc. Eclectismul provine și din memoria sa de profesor, bric-a-brac de teme și sonorități multiple. Temperamentul și conștiința lucrului literar le armonizează. Deși actualmente piața versurilor e foarte abundentă, neprielnică evidențierilor, mă bucur totuși că a luat hotărîrea de a ieși pe ea cu propria-i carte. Sper ca aceasta să beneficieze de o comprehensiune egală cu cea pe care el a manifestat-o, ani în șir, la promovarea unor tineri. Mai ales că o asemenea „reciprocitate” n-ar necesita nici un fel de concesii.t pentru cineva care nu-i profeso

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!