Memoria documentelor

Un prinț misterios

• a fost odată un prinț: Dimitrie Cuza n zece „fapte” din viața „matură” a unui prinț (7)

în partea a doua a „memoriului” său, Vasile Dimitrescu relatează zece „fapte” în care, în primul rînd, își precizează localitățile în care a funcționat ca diriginte al Oficiilor de Poștă și Telegraf din Buhuși, Piatra Neamț, Sulina și Botoșani; ori ca „funcționar superior în Direcția Generală a Poștelor și Telegrafelor din București”. în primul „fapt”, V. D. se referă la „neglijența celor în drept de a-mi înmîna chemarea Depozitului de Recrutare din Piatra Neamț, care în 1888 îl dăduseră nesupus la încorporare, și dezertor, deși el își făcuse armata (instrucția militară) „ținînd de Depozitul de Recrutare din București”, „unde aveam domiciliul efectiv”. „Versiunea dezertării, de la Depozitul Piatra, a ținut de la 1888 până prin 1905”, mai scria V. D. în memoriu, fiind necăjit cu asemenea „ordine de chemare”. Ceea ce, pentru el, erau dovezi „că nu sunt cu adevărat fiul preotului Ghiță Dimitrescu din Buhuși”, cîtă vreme era căutat în București.
Funcționînd în Buhuși sau Piatra Neamț, V. D. reține faptul că „funcționarii și cucoanele din localitate nu discutau despre Domnița Elena” față de dînsul; ceea ce însemna că „dumnealor știau că eu sunt prințul Dimitrie Cuza” și că li s-a spus „ca eu să nu aflu asta”.
Precizînd (în „al doilea fapt”) că în anii 1899 – 1901 se afla ca diriginte la Oficiul Poștal din Buhuși, în timp ce „Domnița Elena” locuia în Piatra Neamț, Vasile Dimitrescu considera că dînsa se interesa de el pentru a-l proteja. Ca martor îl menționează pe doctorul Vasian din Bacău, care „la începutul lunii septembrie 1901, înaintea plecării mele din Buhuși la Brăila”, i-a spus că „în casa cenușie de lângă cea a lui Nicu Albu, locuia Domnița Elena”. Această mențiune este confirmată și de Lucia Borș, în cartea sa „Doamna Elena Cuza” (Ed. „Pelendava”, Craiova, 1992), care „se hotărî și ea să ridice o casă frumoasă și încăpătoare (la Piatra Neamț), „unde să se strângă pe lângă ea, în timpul verii…”. Iar mai tîrziu, prin 1903, revenea din pribegiile sale din străinătate, tot la Piatra Neamț, dar în casele doamnei Bacalu (Henrieta), ce „se îndatora… să-i pună la voia ei, în schimbul unei sume de bani, tot ce-i va fi trebuincios, ca să trăiască nesupărată de nimeni în Piatra” Aici, la Piatra, ca și la Iași, ori în alte părți, Doamna Elena Cuza era preocupată „să aline și să ajute pe cei sărmani: bătrâni pensionari, copii orfani” etc. De ce nu l-ar fi ajutat și pe presupusul său fiu (adoptiv?) Vasile Dimitrescu, care se afla atît de aproape?!
Un „al treilea fapt” ne relatează că V. D., fiind mutat de la Brăila la București, „urma să preia catedra de Economie și Legislație de la Școala Specială de Telegrafie”. Cu acest prilej, V. D. relatează șicanele provocate de Directorul general al Poștelor și Telegrafului, ing. E. Balaban, care i-ar fi spus „textual”: „Nu te pot rechema la catedră, pentru că dumneata ești competitor și conspirezi”. Ceea ce lui V. D. i se părea că el ar putea conspira să devină „un candidat la Domnie”. Fapt care îi întărea convingerea că el este descendentul lui Cuza Vodă, cu atît mai mult cu cît „doamnele din elită” îi spuneau, cînd îl vedeau: „Uite Prințul!… Ăsta e Prințul!” Vorbe considerate de V. D. „simple persiflări” la adresa obîrșiei sale princiare. Din acest „fapt”, ca și din cele următoare, se poate deduce că Vasile Dimitrescu începuse să fie acceptat în lumea aristocrației din acea vreme, poate și datorită rangului său de „funcționar superior” la Poștă și Telegraf, dar poate și datorită descendenței sale (ca fiu bastard al lui Al. I. Cuza), care convenea politicienilor adversari ai regelui Carol I. (Va urma). (M. C. DELASABAR)puneau, cînd îl vedeau: „Uite Prințul!… Ăs

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!