„Rotița potcovarului”

Constantin CĂLIN

• Invidioșii nu recunosc existența unei diviziuni a „darurilor”. Cred că ar trebui să le cumuleze pe toate, nu oricum, ci într-un grad eminent. Prin urmare, pentru ceilalți, nu admit decît „mărunțișurile”. Am fost iertat de o asemenea prostie. „Darul” meu e să fiu comprehensiv, inclusiv față de ei. Dacă totuși simt uneori în mine ceea ce ar putea să semene cu invidia, aceasta se întîmplă doar cînd cineva mă întrece în comprehensiune. E însă o invidie de un tip special, care se răsfrînge asupra mea; inversă. Nu mă supăr pe altul că a gîndit mai mult, mai profund, mai subtil, ci pe mine însumi că mă surprind în „delict de superficialitate”.

• „Escaladare”: „Andreea Marin îi cere lui Sîrbu un salariu de 100.000 euro”. Cîtă modestie!

• „Cosmopolitism”: (Bahmuțan) vrea să rămînă însărcinată la Nisa”.

• După fiecare lectură a anumitor publicații îmi simt mîinile murdare și merg să mă spăl. Dacă s-ar putea, același lucru ar trebui să-l fac și cu creierul. Senzația de murdărie e adîncă și aproape generală. Negreața cernelurilor se duce în cîteva minute, cu săpun; cealaltă negreață, depusă de înțelesuri, se scoate mult mai greu. N-am descoperit încă detergentul care s-o elimine integral. De aceea, gîndul rău mă tulbură uneori zile la rînd. încerc să-l neutralizez și să-l alung, dar nu se dă dusului. âl iau de mînă sau îl împing de spate, dacă pot să zic așa, el face un pas înainte, apoi se răsucește și revine la loc. încerc să-l ocolesc, nu-mi dă voie. âi întorc spatele, îmi sare în cîrcă. Gîndul rău poate fi efectul unei știri șocante, al unei tablete cu otravă, al unui comentariu alcătuit din minciuni etc. Fiziologic, chinul pe care mi-l dă e asemănător cu cel al unui vis urît: puls ridicat, transpirație, neliniște. După un timp, slăbește în intensitate, subminat de alte gînduri rele și, aparent, dispare. L-a sorbit subconștientul, de unde, însă, se poate ridica iarăși, oricînd, căci subconștientul nu-i o închisoare de maximă siguranță. Asemenea lupte nu se termină niciodată cu happy end.

• Nu sîntem deprinși să relevăm corect partea bună a moștenirii noastre istorice. De-o vreme ni-i jenă să revendicăm meritele trecutului. Am renunțat la mituri, în schimb ne amintim adesea, bolnăvicios, doar de faima negativă. Vorbim de „români” în numele unor experiențe limitate și al unor interese strict personale, meschine, fără să realizăm că aceasta-i o imensă nedreptate. Nemulțumirile, antipatiile, resentimentele provocate de persoane și instituții sînt proiectate asupra neamului în ansamblul său. Lucru și mai greu de suportat e că asemenea critici sînt formulate de inși care n-au nici o calitate (morală, intelectuală, profesională) să le facă. Niște papagali zburliți! Curios însă, n-am văzut niciodată ca ei să fie luați din scurt și întrebați de ce generalizează. Căci una e să spui tot ce-ți vine pe limbă despre Ion sau despre Veta și alta-i să ofensezi și să denigrezi un popor: propriul popor! Am fost învățat să nu vorbesc urît despre nimeni și nimic: om, dobitoc, unealtă. Cei pe care îi aud eu, îndeosebi la televiziune, înjură milioane, fără ca vreunul din cei ce le înregistrează declarațiile (reporterii – sugative) să aibă minima demnitate de a riposta sau de a le bate obrazul. Ăștia ce popor reprezintă?

• Democrația ca ecou. Canalul (nu întotdeauna curat) Realitatea TV lansează zilnic cîte o întrebare. Se reped să răspundă – zice-se – între 200 și 500 de inși. Trei lucruri sînt de observat: 1. frecvența acelorași „repondenți” voluntari (cca 5% din numărul lor total), care își dau cu părerea despre orice, chiar și despre ceea ce nu cunosc (mineritul, durata războiului din Liban etc.); 2. prezența în „opiniile” lor a unor refrene din talk-show – uri; 3. folosirea de către cei din studio a unor stereotipuri gazetărești gen „Cum se vede România…?”, adresate unor oameni care n-au cum s-o „vadă” (de pildă, unui bucătar în Germania).

• Chestiunea „intrării în Europa” s-a pus, nu o dată, la noi, și în trecut. Spre deosebire de azi, accentul nu cădea pe cînd, ci pe cum. „Europa tinzînd să fie un bloc-motor, trebuie ca – susținea un scriitor interbelic – elementele ce o compun să fie din aceeași calitate de oțel, perfect ajustate. închipuiți-vă cum ar merge un ceasornic alcătuit din resorturi ieșite dintr-o fabrică bună, dar printre care ar fi și vreo rotiță ciocănită de un potcovar țigan. Vai de statul încurcă-lume! Vai de națiunea ce ar fi rotița potcovarului în mecanismul din ce în ce mai încordat care este Europa. Confederația, comunitatea, n-are să-i îngăduie să dezorganizeze totul prin grosolănia ei. Va fi repede și cu brutalitate pusă sub tutelă; va fi prefăcută în colonie, chiar de-ar fi așezată în mijlocul Europei!” Apropo, mai sugestiv nici că se poate!
ar putea, același lucru ar trebui să-l fac și cu creierul. Senzația de murdărie e adîncă și aproape generală. Negreața cerne

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!