Marele dezastru moral

Lovită de valul deconspirărilor mai mult sau mai puțin oficiale, de isteria declanșată de deschiderea dosarelor politicienilor – necesară, chiar vitală dacă ținem cont că aceștia iau decizii ce ne privesc pe toți -, de scandalurile pe această temă iscate și la vîrfurile puterii, societatea românească a luat-o parcă razna. Iar în haosul astfel creat sîntem bîntuiți de o permanentă suspiciune, de o totală neîncredere în instituțiile statului, ca și în fiecare dintre oamenii politici, incluzîndu-l aici și pe președintele țării.
Poate că a sosit timpul să iasă din Cutia Pandorei toate răutățile și mizeriile care ne-au întunecat și murdărit viețile, transfomînd Securitatea, cu adevărat, într-un „trecut” ce va trebui iertat, dar nu uitat de istorie. „în fond – așa cum spunea și Andrei Pleșu -, avem nevoie de adevăr, oricât de penibil sau de dureros ar fi fost el, avem nevoie de o limpezire definitivă a apelor, ca să nu eșuăm în echivoc, toxină și șantaj. Numai că, foarte des, «demascările» cu care ne-am confruntat au adăugat eventualelor limpeziri un nesănătos halou de confuzie. Mai întâi, ele au fost întrucâtva dirijate de «bunăvoința» deținătorilor de arhive. Apoi, dincolo de mici frisoane de presă, efectul lor a fost practic nul. Nimeni nu a fost cu adevărat compromis în urma publicării lor, nimeni nu și-a pierdut poziția publică sau tupeul. în sfârșit, lipsa criteriilor clare, caracterul impulsiv și oarecum arbitrar al procedurilor «demascatoare», o inconsistentă pripă judiciară (cu corolarul unei pernicioase evacuări a nuanțelor), toate acestea au provocat, în final, o devălmășie insalubră. Firește, nu se pune problema să trecem cu vederea transgresiunile «oamenilor de bine» și să nu condamnăm decât pe cei dinainte condamnați de propria lor ticăloșie. Trebuie să umblăm însă prin hîrtii și prin destine cu maximă finețe, cu discernământ, cântărind farmaceutic contexte, caractere, rezultante esențiale de ansamblu, și nu doar accesorii episodice, de detaliu”.
La fel de pertinentă este și observația lui Octavian Paler: „Am văzut multe în ultimii șaisprezece ani. Am văzut anticomuniști care n-au scos nici un sunet înainte de căderea lui Ceaușescu, dar după aceea au ținut să ilustreze și pe malurile Dâmboviței categoria numită de Michnik în Polonia «anticomuniști cu față bolșevică»; am văzut «turnători» aruncați oprobiului public, în vreme ce unii dintre cei care i-au obligat să «toarne» și s-au folosit de «turnătoriile» lor ne făceau (și ne fac) legi; am văzut lichele care au ajuns canalii și mici învârtiți care au devenit mari învârtiți; am văzut compromise, una după alta, toate valorile în numele cărora s-a jucat în decembrie ’89 marea comedie botezată «revoluție». Dar epidemia de ură, de răutate, de bârfă trivială care bântuie acum prin România le dă dreptate celor care spun că au suportat mai bine teroarea decât dezamăgirile. Totul a început cu o manevră ticăloasă, cu o șmecherie. De ce era nevoie de sintagma «ca poliție politică»? Nu era toată Securitatea «o poliție politică»? Prin această șmecherie s-a deschis o breșă de care foști ofițeri de Securitate s-au folosit pentru a intra în partide, în instituțiile statului și, bineînțeles, în parlament, pretinzând că și-au făcut datoria față de patrie fiind în garda pretoriană a regimului comunist. Și mă tem că tentativa de a bloca desecretizarea arhivelor e a doua șmecherie!”
O desecretizare care a însemnat o secretomanie excesivă ce a guvernat în special activitatea CNSAS, fiind nevoie de un efort uriaș pentru a se afla „pe surse” repartiția votului în cazul Voiculescu sau Florica Bejinaru, pentru ca apoi să se poată trece la socoteli. Dacă activitatea Colegiului CNSAS ar fi fost una corectă și legală, știindu-se din timp cine și cum a votat, poate că s-ar fi sesizat uriașa eroare în care se află și nu s-ar fi ajuns la un verdict eronat care naște mari suspiciuni asupra modului în care lucrează membrii Colegiului. Cine știe la cîte decizii, încă secrete, aflate la mîna CNSAS-ului, nu cumva se va acționa la fel, sau mai bine spus, la comandă politică, sau în funcție de interesele celor care i-au numit pe vajnicii reprezentanți ai CNSAS-ului, dintre care, unii, cu mari semne de întrebare ce planează asupra felului în care au ajuns în astfel de poziții-cheie. Nu știu în ce măsură mai contează acum, pentru cineva, toate aceste lucruri, mai ales că s-a amînat prea mult această procedură tocmai pentru ca unii să fie puși la adăpost sau să-și încheie conturile fără a fi în vreun fel încurcați sau stopați pe toată perioada derulării acțiunilor și activităților lor murdare, care în final le-au asigurat un trai liniștit pentru tot restul vieții.
Din nefericire, tăcerea dosarelor a produs marele dezastru moral al României; a produs îngroparea ideii de Românie modernă, occidentală; a produs un guvern autoritar mîncat de corupție din cauza monopolului puterii; a produs un vid legislativ periculos pentru însăși funcționarea statului de drept în România; a produs dictatura procurorilor, prin puterile de tip ceaușist pe care le primesc aceștia ca urmare a unei politici penale potrivite mai degrabă unui stat polițienesc decît unei democrații și cu judecători care uită că în unele cazuri aplicarea la maxim a legii naște maximum de injustiție și nicidecum un maximum de justiție, așa cum ar crede cei cu o gîndire mecanicistă (summum jus, summa injuria – Marcus Tullius Cicero), care de cele mai multe ori uită că esențialul în judecarea unui proces nu este acela de a citi legea, ci – așa cum spunea și Sever Voinescu – „acela de a evalua echilibrat circumstanțele, pentru că justiția – ca supremă terapie socială, nu zace în lege, ci e dincolo de ea, legea fiind doar singurul mijloc legitim și rațional de a ajunge la justiție”.
Ce a mai însemnat această tăcere a dosarelor timp de 16 ani? Un răspuns dintre cele mai bune, fără a necesita alte comentarii, ni-l dă un tînăr și talentat jurnalist, Eduard Ivașcu: „Cârdășia de rețea, un melanj post-modernist între informatori și foștii ofițeri, aflați cu toții în căutarea propriei bunăstări, a fost în toți acești ani transpartinică, transversală în structura societății și, de ce nu, chiar transfrontalieră. Urmele ei pot fi descifrate ușor- ușor în legile care au vizat domeniile mai «suculente», în privatizarea degeaba pe cupoane, în vânzarea întreprinderilor către PAS-urile fără nici un ban (dar cu «spate»!), în crah-urile financiare de pomină acoperite de la buget, în miile de licitații aranjate și însoțite de nelipsitele comisioane și în multe alte situații știute sau neștiute”.
Diversiunile vor continua, uitîndu-se de alte aspecte importante ale vieților noastre, ca nivelul de trai, creșterea economică sau integrarea europeană, iar moștenitorii fostului regim comunist se vor găsi în continuare printre noi, asociindu-se în diferite formule și fără vreo așa-zisă legătură cu comunismul. (Romulus Dan BUSNEA)o breșă de care foști ofițeri de Securitate s-au folosit pentru a intra în partide, în instituț

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!