Pro musica

Istoria jazzului: BE-BOP

Am schițat, în precedentele două episoade, dezvoltarea și figurile emblematice ale stilului swing, în care predominau orchestrele mari: big-bandurile. După o perioadă flamboiantă, de apogeu, și în contextul social istoric de la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial, acesta părea să-și epuizeze resursele de energie și un nou pas, o nouă revoluție plutea în aer. Iată cum povestește Andre Hodeir în cartea sa JAZZUL, OAMENI ȘI PROBLEME – apărută la noi în 1967, nașterea noului capitol din istoria jazzului: „Către 1942, pe vremea când cuceririle jazzului clasic erau încheiate, un mic grup se întâlnea în fiecare noapte într-un cabaret din Harlem, numit «MINTON’S PLAYHOUSE». Era alcătuit din câțiva tineri muzicieni negri care, contrar colegilor lor, nu se mai găseau în largul lor în atmosfera de «swing music». Trebuia degrabă împrospătat aerul într-un palat bogat împodobit, dar care, curând, risca să devină o închisoare. La această treabă se înhămară trompetistul Dizzy Gillespie, pianistul Thel Onious Monk, chitaristul Charlie Christian (care va muri, însă, mai înainte ca eforturile grupului să-și fi dat roadele), bateristul Kenny Clarke și saxofonistul Charlie Parker.
în afară de Christian, ceilalți erau săraci, obscuri și păreau ca vai de ei; dar Monk își stimula camarazii prin îndrăzneala armoniilor sale, Clarke crea un stil nou de baterie, Gillespie și Parker luau niște chorus-uri ce păreau nebunești celor ce veneau să-i asculte. Stilul be-bop era pe cale de a se naște. Mai tîrziu Gillespie și echipa sa vor triumfa pe Strada 52; dar, mă prind că, în fundul sufletului lor, le era dor de vremea acelor jam-sessions de la MINTON’S!
Unui ziarist care-l întreba: «Ce este Bop-ul?», Dizzy Gillepsie i-a răspuns: «Nu este decît felul în care prietenii mei și cu mine simțim jazzul»… Muzicienii de la Minton’s aveau obiceiul să indice micile aranjamente puse la punct în timpul faimoaselor lor întruniri prin simple formule onomatopeice care reproduceau figurile ritmice inițiale: be-bop, re-bop, co-bop – shbam (Beethoven, dacă ar fi folosit acest procedeu poate și-ar fi numit Simfonia a V-a – «DI-DI-DI-DA»). Mai tîrziu, aceste porecle ale unui nou gen și-au făcut drum. S-a luat obiceiul, nu prea se știe cum, să se indice întreaga mișcare – care a reînnoit jazzul imediat după război – cu numele be-bop. Acest pseudonim pitoresc exploatat cu dibăcie de publicitate a contribuit, fără îndoială, foarte mult la succesul jazzului modern”.
„Jazzul modern a fost o creație colectivă. Fiecare, în acest grup, este răspunzător de cîteva născociri a căror sinteză a însemnat opera comună. Așa, de pildă, nu încape nici o îndoială că imaginația ritmică a lui Kenny Clarke a stimulat geniul melodic al partenerilor săi. Este greu să nu recunoaștem în Charlie „Bird” Parker pe adevăratul leader al mișcării be-bop. Prin personalitatea sa, prin întinderea și diversitatea talentului, el își domină epoca după cum Louis Armstrong, către 1930, și-o domina pe a sa. Atît unul, cît și altul, au scos jazzul din rutină: Armstrong dezvăluindu-i adevăratele bogății, Parker dîndu-i, o dată cu noi capodopere, o nouă rațiune de a trăi”. (Va urma). (Radu CIOBANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!