Povestea italienilor care au scris istoria Bacăului

Și-a înfiat proprii copii

Cetățenia italiană a bunicului, păstrată fără probleme de-a lungul timpului, pînă la comuniști, i-a creat lui Osvaldo o epopee demnă de un roman. Primele necazuri au început în 1946, cînd a ajuns să facă cunoștință cu Siguranța statului. „Eram împrăștiați prin toată țara, cu lucrările, eram patru frați și făceam propria noastră echipă de constructori. Autoritățile au făcut atunci un recensămînt al străinilor din țară, dar noi n-am putut fi anunțați, că nu erau telefoane ca acum. Cînd am ajuns acasă, am fost chemați toți la Judecătorie, era cu asesori populari, și am aflat că sîntem condamnați la o lună de închisoare, 1.000 de lei amendă și expulzarea din România, pentru că ne-am sustras de la recensămînt. Am făcut pușcărie, o lună, la secția de deținuți de drept comun, și am dormit pe dușumea. Eram așa mulți în celulă, încît nu aveam altă soluție. Apoi, am fost eliberat și am muncit aproape două luni ca să-mi plătesc amenda. între timp s-a dat un ordin de grațiere și nu am mai fost expulzați”, povestește Osvaldo Cielo. în schimb, a avut interdicție de a părăsi orașul Tîrgu Ocna pe o distanță mai mare de 30 de kilometri timp de 13 ani. Așa se face că, mai toate edificiile monumentale din zonă – case, clădiri ale diferitelor instituții, școli, poduri sau tunele – poartă amprenta mîinilor sale și ale fraților lui. Un an mai tîrziu de la aceste evenimente, în 1947, și-a cunoscut soția, pe Lucreția, la hora care se făcea la fiecare sfîrșit de săptămînă la Hanul lui Văcaru. Legislația comunistă care începuse să impună reguli drastice în privința străinilor nu i-a permis fetișcanei de nici 16 ani să se însoare cu un cetățean italian. Așa au trăit împreună, au făcut doi copii și abia cînd era al treilea pe drum, Lucreția a obținut aprobare să se căsătorească. Cum primii doi copii erau pe numele de fată al mamei, Osvaldo a fost nevoit să recurgă la singurul mijloc conferit de legea română: înfierea propriilor copii. Relativa lor liniște nu a durat însă mai mult de un an.

Cetățean român fără vrere

în 1955, Osvaldo Cielo și toate rudele sale au fost chemate la Poliția Bacău. „Am intrat, de fapt, la Securitate, așa cum aveam să aflu mai tîrziu, și acolo, ne chemau pe rînd într-o cameră. Pe ceilalți nu ne lăsau să stăm de vorbă și ne-au pus să ne plimbăm fără încetare pe un hol, la parter. Cînd am intrat eu, mi-au zis direct: „Ești italian. Pleci sau rămîi!”. Trebuia să mă hotărăsc pe loc, dar pînă la urmă am semnat o hîrtie pe care nu scria nimic altceva. Cine știe ce-or fi adăugat ei pe urmă, și m-am întors acasă. Fără pașaport. Mi-l reținuseră. Aproape doi ani, eu nu am avut nici un fel de act. Apoi, mi-au dat un fel de buletin provizoriu pe care trebuia să-l vizez în fiecare an la poliție. Mai tîrziu mi-au dat buletin de cetățean străin, plus un certificat de naștere românesc, deși eu nu am făcut niciodată cerere obținere a cetățeniei române și nici de renunțare la cea italiană”, ne-a povestit Osvaldo chinurile îndurate pe vremea comuniștilor pentru simplul motiv că era cetățean italian. Nu conta că era a doua generație născută în România. Era ca și cum ar fi venit abia atunci în țară, iar miliția îl urmărea de parcă ar fi avut de gînd să detroneze puterea nou instalată. între timp, Osvaldo și frații lui munceau la construcția Sitalului din Comănești, acolo unde a pus și prima cărămidă, la Termocentrale, la Baia comunală și Colonia minieră din aceeași localitate, la Fabrica de cherestea de la Valea Uzului, la bazinele Păstrăvăriei de la Slănic Moldova, la Rezervorul de apă și la conductele de saramură de la Salina Tîrgu Ocna, ca și la aproape toate edificiile importante din micul orășel. De asemenea, toată linia de poduri dintre Tîrgu Ocna – Onești și Tîrgu Ocna – Slănic Moldova poartă pecetea meșteșugului fraților Cielo. Tot pecetea lor o mai purta și o altă lucrare, aruncată în aer de nemți după Al doilea război mondial: linia de cazemate Mărășești – Mănăstirea Cașin. Bătrînul, o adevărată istorie vie, scoate dintr-un buzunar o listă și citește, fără ochelari, încă alte cîteva zeci de nume de lucrări. Școli, spitale, biserici, tuneluri, aproape toate pe cîte și le mai amintea și pe care le-a trecut pe listă cînd a auzit pentru ce vin să-l vizitez.

Au decis că-i bărbat doar cînd avea 49 de ani

Tot din cauza actelor de stare civilă românești a avut și cele mai umilitoare probleme pe care le poate avea un bărbat în puterea vîrstei. El a fost nevoit să se prezinte în fața unei comisii de medici legiști care să-i ateste sexul bărbătesc. Totul s-a întîmplat în 1974, cînd a plecat prima dată în Italia. Pentru a pleca din țară avea însă nevoie de pașaport, așa că și-a luat cu el toate actele de stare civilă pe care le avea și s-a prezentat la Pașapoarte. Abia atunci, polițiștii au descoperit minunea din certificatul de naștere. La rubrica sex, era bifat cel femeiesc. „Băi, da’ tu ești femeie?!”, au început polițiștii să rîdă de el. „Ar fi fost bine dacă aș fi rămas doar cu rîsul. Dar nu se putea, era un act de stare civilă care nu putea fi îndreptat decît printr-o hotărîre judecătorească. Iar hotărîrea nu o puteam obține decît pe baza unui atestat de la o comisie de medicină legală. Așa că m-am prezentat în fața unei comisii de patru medici, cărora a trebuit să le demonstrez că sînt bărbat. M-am dezbărcat, iar președintele comisiei m-a examinat și mi-a dat atestatul cu care m-am prezentat la instanță și, de aici, cu hotărîrea judecătorească am intrat și în posesia actului care-mi atesta sexul real”, a povestit, roșu de rușine, bătrînul meșter.
El are o explicație pentru cauza umilinței pe care a îndurat-o. „Erau numai analfabeți peste tot, sau oameni cu cel mult una, două clase, inclusiv la birourile de Stare civilă. Ăștia erau oamenii lor, niște brute care veneau și ne verificau și pe noi după miezul nopții ani în șir, să vadă dacă nu găzduim cetățeni străini în casă. Era un milițian, cel mai zelos, și care a venit la mine acasă, noaptea, vreme îndelungată. Nu l-am văzut nicioată să scrie. Sînt convins că nici nu știa. Credeți că pentru asemenea oameni conta o literă în plus sau în minus la numele cuiva într-un certificat de naștere? Iar mie nu mi-a trecut prin minte să verific la sînge certificatul de naștere pe care mi l-au dat cînd m-au făcut cetățean român”, a povestit Osvaldo. El spune însă că, de pe vremea comuniștilor, a rămas și cu amici, unul dintre aceștia fiind șeful Securității din zonă, un anume colonel Constantin Lăzărescu, om cu care ajunsese la un moment dat să bea cafeaua de dimineață sau să joace fotbal după-amiaza. „După ani în șir de verificări se convinseseră și ei că nu prea aveau dușmani în noi”, crede bătrînul.

După revoluție a fost apatrid, apoi cetățean italian

Comuniștii, legile și oamenii promovați de aceștia nu i-au permis relaxare lui Osvaldo nici după Revoluție. Era în 2002, cînd fiul cel mare, Emanoil, i-a cerut tatălui să înceapă demersurile pentru recăpătarea cetățeniei italiene. A plecat mai întîi la Bacău, și s-a dus la Serviciul Român de Informații (SRI), care luase locul fostei Securități. „Ma-m dus acolo unde îmi luaseră pașaportul. Mi se părea firesc. M-a primit un colonel Oiță și el m-a îndrumat către justiție. Aici am aflat că legea, de fapt, Constituția, încă neabrogată, nu permite dubla cetățenie. Așa am fost nevoit atunci să renunț la cea românească, fără să vreau nici în cazul acesta, așa cum nu făcusem cerere nici cînd am primit-o, pentru a putea începe demersurile pentru a o recîștiga pe cea italiană. Și, după mine, toți copiii mei. Am fost chemat la polițe, am dat explicații, am apelat la justiție din nou, am făcut cerere de renunțare la cetățenia română și, timp de cîțiva ani, am fost din nou apatrid. Chiar mi-a spus cineva de la buletine:« domnu’ Cielo, ați rămas între două state!»”. De atunci însă, pentru statul român, bătrînul Cielo a rămas doar un cetățean străin, o perioadă apatrid și apoi, după șapte ani, italian, care trebuie să plătească taxă de ședere în România.
Bătrînul scoate buletinul cu coperți grena, eliberat în 1997, pe care scrie clar că este cetățean străin fără cetățenie. Mai tîrziu, pe una dintre foile de la final a apărut și mențiunea că, în 2000, a devenit cetățean italian. „A durat mult. Deși aveam acțiuni și în justiție, pe de o parte, și la autoritățile italiene, pe de altă parte. Pentru copii a contat cel mai mult. Ei au dobîndit cetățenie italiană și au plecat și s-au stabilit în Trissina. Eu nu am de gînd să plec. Mă mai duc la ei, vin ei în concedii la mine. Eu mai am încă treabă aici. Vreau să-mi recapăt cetățenia română. Am depus actele în instanță din 2005. Nu știu de ce durează atît de mult, din nou. Că-mi tot cer fel de fel de hîrtii, ca și cum nu se poate verifica că eu aici m-am născut, aici am învățat, aici m-am însurat, aici am muncit și, de la Salină, am ieșit la pensie. Eu n-am vrut niciodată să intru în încurcăturile astea. Statul m-a băgat în ele, iar eu trebuie să le descurc”, spune Osvaldo Cielo, aprobat din cînd în cînd de Lucreția, care n-a stat mai deloc cu noi. S-a tot învîrtit pe la bucătărie, prin grădină, ba ne-a adus poze, ba apă minerală. Din cînd în cînd, însă, scotea capul pe ferăstruica bucătăriei de vară și își completa bărbatul cu înțelepciunea dată de experiențele prin care a trecut.
Osvaldo Cielo plătește și acum statului român o taxă de ședere pe teritoriul României. Cîteva sute de mii de lei, dar, pentru un stat căruia mîinile bătrînului i-au dat atîtea lucrări durabile, este o rușine. (Mirela ROMANEȚ; FOTO: Liviu MAFTEI) inclu

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!