Fără prejudecăți

Cetățeni europeni second hand

Mihai BUZNEA

Muncitorii români nu sînt doriți în Europa reunită. Barajele de care se vor lovi de la 1 ianuarie anul viitor se vor numi clauze de salvgardare. Pînă acum și-au anunțat intențiile de instituire a acestora Anglia și Germania. La rîndul lor, Spania și Italia cochetează cu ideia. Danemarca le secondează. Contingentarea și perioadele de așteptare pîndesc și ele de după colț, alături de resuscitarea permiselor de muncă, ceea ce – spus pe românește – nu înseamnă altceva decît „om trăi și om vedea”. Opiniile oamenilor politici din respectivele țări privind oportunitatea, legalitatea și… moralitatea unor astfel de practici discriminatorii sau, în cel mai fericit caz, restrictive sînt divergente, în unele cazuri chiar radicale: pro sau contra. Motivațiile sînt, la rîndul lor, contradictorii: invazia cohortelor de pălmași români ar da peste cap piața comunitară a muncii și ar destabiliza echilibrul social, diminuînd astfel efectele măsurilor protecționiste vizavi de proprii cetățeni; fenomenul infracțional ar spori, determinînd creșterea gradului de insecuritate și diminuarea confortului colectiv și individual.
Așadar, accederea în comunitatea europeană nu va fi, nici pe departe, un marș triumfal spre cornul abundenței și mirajul tărîmurilor însorite și pline de promisiuni. Cele peste două milioane de români care s-au căpătuit și și-au aflat fericirea temporară și relativă în țări ale continentului căruia i-au aparținut dintotdeauna nu-și vor lărgi prea mult efectivele în viitorul imediat. La punctele de trecere a frontierei barierele rămîn în poziție semideschisă. Partenerii din UE sînt circumspecți. Au acumulat deja experiență: bandele de borfași care terorizează marile bulevarde pariziene ori cele ale Romei și Londrei; cerșetorii care au invadat mai fiecare oraș european, etalîndu-și mizeria, vulgul obraznic și „talentele” de tot felul; traficanții de carne vie și tentațiile vinovate ale industriei sexului. O lume nefirească, parcă desprinsă din ireal, ce contrastează flagrant cu obiceiurile și regulile locului, cu stilul autohton de viață. Ceea ce nu înseamnă altceva decît o integrare problematică. Excepțiile cu ștaif – puține și discrete – și mă gîndesc aici la tinerii eminenți care pot fi luați oricînd și oriunde drept modele ale geniului românesc din varii domenii – nu reușesc, nu au cum să echilibreze balanța valori/nonvalori și astfel imaginile care ies în față dau conturul unei nații dominată de tare ce nu sînt agreate pe la alții. Returnările de persoane și aglomerarea aeroporturilor de grupurile masive ale celor „interziși”, arestările repetate și evadările spectaculoase compun scenarii ce par demne de science fiction, dar ilustrează o realitate ce ne face doar deservicii. Astfel că mariajul nostru cu „lumea bună” mai trebuie să aștepte. Ani…
Oricum, cu sau fără restricțiile amintite, românii tot cetățeni second hand rămîn, ori sînt tratați ca atare. Acceptarea, spre a nu vorbi de asimilarea prin tratamente egale, rămîne doar o poveste dorită și frumoasă; nimic mai mult! Am cunoscut profesori eminenți în țară, deveniți muncitori necalificați la drumuri sau mineri; foști directori ajunși la măturat de străzi; asistente medicale transformate în menajere, babby siter ori însoțitoare de cîini. Lucrători agricoli trudind în plantațiile de căpșuni spaniole, ori ciobani ardeleni avînd mare căutare la tîrlele ungurești. Exodul în masă – cel în care se pune speranța guvernanților noștri de a detensiona apăsarea fiscală și de a atrage resurse prin importul gratuit de valută de la rătăcitorii noștri prin cele țări dăruite – mai are de așteptat. Granzii au pretenții și nu pot fi suspicionați pentru asta. Clauza de salvgardare reprezintă o formulă cu numeroase necunoscute, dar cu scopuri precise. Ei nu ne prea vor. Cel puțin, nu chiar acum. Deși istoria mai veche, dar și cea recentă, demonstrează că muncitorii străini au produs venit național și au contribuit substanțial la construirea belșugului pentru țările lor de adopție. Dar Estul continuă să rămînă un potențial pericol și este receptat și tratat ca atare, și asta pentru că posibilele efecte pozitive sînt precedate de efecte perverse.
Așadar, marea evadare românească mai are de așteptat. Căpăstrul și hățurile care o țin în loc și nu-i permit să se dezlănțuie este neîncrederea străinilor, se află în mîinile lor. Din acest punct de vedere, începutul anului viitor este o certitudine într-o mare de incertitudini. Astfel că toți cei doritori să plece unde vor nu au altă alternativă (deocamdată) decît să-și amintească și să procedeze ca în vechea zicală: „cu răbdarea, treci marea!”. Totul e ca junii de astăzi să nu ajungă la vîrsta tîmplelor argintii. în rest, toate sînt bune: peste două luni devenim europeni cu botez în regulă.astfel efectele măsurilor protecț

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!