Vederi din Bacău

Casa Bacovia, borna ce marchează veșnicia

Cine pășește pe strada George Bacovia s-ar putea să nici nu observe, dacă nu știe că e acolo, casa în care a locuit George Bacovia și care a fost transformată într-un muzeu. Mi-o amintesc din anii copilăriei, cînd mergeam, „cu școala” – cîrduri gălăgioase de elevi ce se ghionteau sau mîncau înghețată – s-o vizităm. În memoria mea, e altfel decît o văd acum. Avea un aer misterios pe atunci. Părea o casă bătrînească, ieșită din timp și din lume – și mi-o amintesc drept o casă joasă, în care, dacă intrai, trebuia să te apleci sub grinzile afumate. E drept, odăile sînt joase, dar nu au grinzi. La fel, îmi amintesc niște ferestre mari cît un perete, ferestre de geamuri prinse în cercevele fine. Mi-l închipuiam pe Bacovia privind întreaga zi pe fereastră, în toamnele lungi și rebegite, afară, cerul violet, copacii albi, copacii negri și ascultând un scripcar de departe… Mă întreb deseori dacă Bacăul și casa lui Bacovia s-au schimbat într-adevăr, dacă aerul misterios al casei n-a fost o scornire a copilului ce eram ori, nu cumva, renovările au reușit să-i distrugă misterul. Iar barajele și lacurile de acumulare, poluarea, sistematizarea urbanistică, demolarea orașului vechi cu Strada Mare, cu Cinematograful Tineretului și magazinele dărăpănate de la parterul maghernițelor locuite de foști negustori evrei și armeni n-au schimbat realitatea nu doar a orașului, ci și a întregii lumi, a părții de galaxie în care ne aflăm. Încît apusurile, chiar dacă uneori sînt violete, nu-l mai impresionează pe băcăuanul de-acum. Și totuși, din casa lui Bacovia, pășind pe ușă afară și ieșind apoi pe portița scîrțîitoare din ograda cu gard de fier forjat vopsit în verde, Poetul pare a ieși în fiecare dimineață, uneori mărunt și discret, dorind să nu fie văzut, dorind să umble într-un total anonimat, solitar, prin parcuri, alteori imens, dominînd cu statura-i de gigant străzile și clădirile, încît să poată fi zărit de la kilometri distanță. Casele de la noi nu păstrează fantome aidoma castelelor din Scoția. Totuși, casa lui Bacovia pare să păstreze prezența poetului, dar și a Agatei, sunetul strunelor viorii lui, la care cînta uneori, dar și șoaptele poeziilor lui, ghicite ca un murmur în rumoarea cotidiană a orașului, rumoare ce, sub puterea de a metamorfoza a cuvintelor poeziei, se preschimbă uneori în vuietul tenace și liniștitor al unei cascade. Casa aceasta scundă, cu tavan sub care trebuie să te apleci, îmi pare că ar fi mai degrabă un foișor, unul atît de înalt, încît, chiar fără să urci în el, prin simplu fapt că există, îți oferă șansa să vezi la mari depărtări, dincolo de imediat, lumi ale fanteziei poetice, feerii ale cuvîntului murmurat într-un poem recitat cu glas potolit, ori să vezi însăși galaxia noastră, ca și cînd ea nu ar fi mai mare ca o machetă la scară umană: poate pentru că poezia bacoviană reușește să se dilate dincolo de timpul și spațiul mărunte ce ne-au fost date să le stăpînim, pentru a ne ajuta să stăpînim, prin ea, universul întreg. Dintr-o casă mică, pierdută între celelalte, Poetul a reușit să facă un observator astronomic, a transformat-o într-o poartă către alte lumi, o poartă aidoma oglinzii Alicei, prin care să pășești în țara minunilor. Generațiile se vor succeda, Bacăul și lumea întreagă se vor schimba, dînd tribut timpului și prefacerilor civilizației omenești, dar casa lui Bacovia va rămîne mereu unde e, ca o bornă ce marchează veșnicia. (Dan PERȘA)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!