„Bătrînul” Ioanid

Dacă ar fi trăit, Ioanid Romanescu ar fi împlinit, în această toamnă, 69 de ani. Știu exact datele acestea. Era în primăvara lui 1965 cînd l-am cunoscut. Fusesem numit redactor la cotidianul băcăuan „Steagul roșu” și, cum locuiam, încă, la Onești, cu familia – soția și un copil la vremea aceea – mi s-a repartizat o cameră situată într-un imobil din parcul orașului, cameră pe care aveam s-o ocup pînă pe la mijlocul lui iunie, același an, cînd mi s-a repartizat apartamentul unde locuiesc și acum. Camera era mică, mobilată modest – cu o masă și două paturi „cap la cap” și, singur fiind, îmi petreceam nopțile citind și scriind, plus cele vreo șase ceasuri de somn. De-atunci mi se trag insomniile de care n-am mai scăpat! Mi-era tare urît, deși în căminul acela erau o forfotă și un neastîmpăr firești, căci, doar, erau dormitoare și mulți, mulți tineri… Așa că zăboveam, de multe ori, seara, la ziar, chiar și atunci cînd nu eram „cap limpede”, îmi făceam de treabă, numai în camera mea să nu ajung prea repede. în serile acelea am observat că nu eram singurul ce-mi pierdeam vremea prin redacție; mai era un bărbat tînăr, cu o față prelungă, triunghiulară, gălbejit și obosit – se vedea asta cît de colo – nu avea unde dormi, n-avea un pat, cum se zice, se odihnea, dacă astea se pot numi odihnă și somn, pe mesele de la redacție, cum apuca și cînd apuca. Așa ne-am și cunoscut, mi-a spus că-l cheamă Ioanid Romanescu, dar acesta e pseudonim, „…că mai scriu versuri, din cînd în cînd, de fapt mă cheamă Valentin Tudose”, așa mi-a zis, și eu i-am spus cum mă cheamă și am completat și cîți ani am și așa am aflat că el e mai mare cu trei luni și nouă zile decît mine. Și i-am promis că voi vorbi „cu cine trebuie”, să-mi aprobe să-l aduc să doarmă cu mine în cameră, și chiar după o zi sau două l-am adus și a locuit cu mine cîteva luni, pînă în iunie, cînd am primit apartament. N-au trecut decît vreo două sau trei nopți și un regret profund m-a cuprins. N-am avut ce face, așa îmi spuneam mai ales diminețile, căci nu mă lăsa amicul acesta să dorm deloc, își făcuse rost de o lampă minusculă și, așa, culcat în pat, scria toată noaptea și fuma țigară de la țigară, fără să-i pese de reproșurile mele disperate că abia mă lăsasem de țigară și așa adormea spre ziuă, iar seara, cînd ne reîntîlneam, îmi citea ce-a scris, și era tare fericit și fața lui, galbenă și aproape bătrînă, se îmbujora de plăcere. Ascultă, bă, Eugene, și-mi citea: „De-atîta dragoste mi-e groază să nu incendiez orașul/ Cînd te aștept respir agonic de parc-aș înghiți triunghiuri,/ Și la fereastra dinspre noapte aud cum se curbează sticla/ Ce-mi strangulează cerul gurii, cu flori de gheață carnivore…”
De multe ori nu mai aștepta seara, ci îmi citea versurile chiar dimineața, n-avea astîmpăr deloc, era, mi-am dat imediat seama, de-a dreptul entuziasmat de producțiile lui, deși, în ce mă privește, rămîneam un ignorant, cantonat doar în versurile clasicilor, era însuși Poetul… Și, după ce am primit casă și a primit și el – am uitat să spun că lucra la revista „Ateneu” – a continuat să mă viziteze. Se însurase între timp și nu venea singur, mă bucuram să-i am musafiri pe el și soția sa, mai ales la transmisia unor meciuri de fotbal cînd, la fazele fierbinți mă speria pur și simplu, sărea ca o minge, țipa cît îl ținea gura, încît, odată, mi-au și bătut vecinii în țeava de la calorifer… Apoi, l-am mai întîlnit, prin iarna lui 1967, prin București, după care n-am mai știut nimic de Ioanid Romanescu. Da, era să uit un lucru foarte important: pe cînd mă vizita, aproape în fiecare zi, mi-a adus o carte, cartea lui de debut, cum mi-a spus cu o oarecare mîndrie în glas. Dar și cu siguranța că nu va fi singura, carte pe care o păstrez cu sfințenie în bibliotecă: „Singurătatea în doi”, cu o prezentare sublimă de Otilia Cazimir. A murit, în 1996, la Iași. Și a fost și este un mare poet la nostru, al romînilor… (Eugen VERMAN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!